Mitul baronilor

Despre baroni, asa cum sunt ei perceputi in mentalul colectiv. Politicienii cu capetele aproape incoronate, denumiti generic “baroni”, pot fi oameni cumsecade sau nu, buni gospodari sau corupti, dar pentru lamurirea acestor lucruri exista doua instante, una divina si una de judecata. Ultima de judecata profana, cu deznodamant intre trei pereti, caci tavanul, podeaua si gratiile nu intra in categoria zidurilor. Nefiind organ de ancheta sau jurnalist, sau neavand o alta calitate de a face evidentieri, trebuie sa stiti din capul locului ca baronii nu au nume. Si chiar daca ar avea, numele nu ar inghiti problema, mitul creat in jurul personajelor respective fiind cel care intereseaza. In fata mitului cuiva va trebui sa ne invingem teama de a spune lucrurilor pe nume. Asta pentru ca mitul inzeceste perceptia despre un personaj politic sau, dupa caz, despre o structura de stat. Securitatea in sine a facut mai putine victime decat mitul aceleasi odioase institutii. Caci mitul se afla mult deaspuprea realitatii neavand nevoie decat de o farama de adevar pe care sa o exploateze pana la dimensiuni nebanuite. Acolo unde este invers…sa ne fereasca Dumnezeu. Revenind la baroni sau mai degraba la mitul acestora, aceasta tipologie politica, a tragatorilor de sfori din spatele lucrurilor la vedere incepe in istoaria moderna a Romaniei odata cu Eugeniu Carada, eminenta cenusie liberala a celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si termina cu baronii zilelor noastre. Asa numitii “baroni” fac parte din categoria papusarilor de elita, extrem de abili, gata sa actioneze de fiecare data cu precizie de chirurg, constienti ca “a doua oara” in politica este mai curand o iluzie. Cum altfel cand insasi politica isi inghite “inocentii” asemenea lui Saturn care isi devoreaza proprii fii in celebrul tablou al lui Goya. Dar cine sunt baronii in mintea cetatenilor de rand? Ei sunt oamenii bailor de multimi, sunt un fel de pater familias pentru cei care fac tot mai greu fata rigorilor capitaliste, sunt cei cu mana larga, cei care inmultesc micii la festivitati mai mult sau mai putin populiste, cei care potolesc foamea celor napastuiti si indecisi electoral. Si toate acestea “prin grija, prin ocrotirea sau bunavointa domnilor X, Y sau Z”, asa cum titreaza ziarele aservite acestora sau partidelor din care ei fac parte. De asemenea, numele lor intimideaza, ascute instinctul de conservare in oameni, caci nu este bine sa te pui cu mai marii din judete. Acelasi mit spune ca cine nu a inteles asta pana acum nu are de cat sa isi exercite meseria, odata infloritoare in orasele lor, la Sighetul Marmatiei, sau exilat intr-o alta Siberie romaneasca, departe de casa. Tot baronii, pe cat de frumos zambesc atunci cand taie panglici la festivitati inaugurale, pe atat de nonsalant intorc degetul mare catre podea, intr-o incercare de imitarea a cezarilor romani, gestul lor, precum al predecesori antici, pecetluind fara drept de apel soarta nefericitilor care au avut proasta inspiratie de a le sta in cale. Asadar, cine sunt baronii? cum ii putem recunoaste? De regula sunt camuflati in peisajul politic luand culoarea mediului in care traiesc, asemenea cameleonilor. Dar pana la urma, sa fim seriosi, ca nici macar Houdini nu poate ascunde un elefant in spatele unei biete ferigi, nu-i asa?

Fii barbat !

O vorba ma urmareste peste tot. O aud indiferent de locul in care ma aflu. E omniprezenta, plina de echivoc si foarte enervanta daca ma intrebati pe mine. „Fii barbat!”, caci despre ea este vorba. Problema este ca indemnul imi pare a fi folosit in 99 la suta din cazuri fara rost, mai degraba cu intentia egocentrica de a sugera „Fii barbat….asa ca mine”. Lucrul acesta ma face sa ma gandesc la ce anume inseamna sa fii barbat cu adevarat. Aici intervin perspectivele. Singura abordare certa, argumentata stiintific este din perspectiva anatomica. Cu alte cuvinte, testosteronul face de necontestat apartenenta cuiva la genul masculin. Perspectivele celelalte sunt supuse relativismului si tocmai de aceea ar trebui sa mearga mana in mana cu toleranta. De exemplu, abordand problema din punct de vedere afectiv, a fi barbat inseamna sa nu te pierzi usor cu firea si sa iti pastrezi sangele rece in momentele delicate ale vietii. Dar ar putea fi si o alta parere. Din punct de vedere social, acelasi „Fii barbat!” trimite la ideea asumarii responsabilitatilor majore de catre un el in scopul protejarii reprezentantei sexului frumos. De fapt sensul expresiei este raportat la o ea, nu de putine ori si in sens dicriminatoriu, acest ultim lucru spre disperarea organizatiilor feministe care se confrunta printre altele si cu un fenomen incetatenit de curand in mentalul colectiv: acela al uzitarii expresiei „Fii barbata !” in locul expresiei mai de bun simt „Fii o femeie puternica !”. Dar, la fel ca in primul exemplu, ar putea fi si o alta sau mai multe opinii contrare celei exprimate de mine. Lista perspectivelor ar putea continua scotand la iveala o multitudine de sensuri. Asuprea unuia vreau sa ma opresc mai cu seama, cu atat mai mult cu cat se refera la unul din cele 99 de cazuri de care va pomeneam. Intr-un microbuz mai multi masculi se laudau cu palmaresul lor in materie de cuceriri sugerand unuia mai timid dintre ei sa fie „mai barbat” in domeniu. „Nebarbatul”, cazut conjunctural in dizgratia gloatei, le spune celorlalti, jenat si mai degraba sincer decat cu o falsa pudoare, ca pentru el conteaza si dorinta partenerei lui, aceea de a astepta pana in noaptea nuntii. Gloata a inceput sa rada imaginandu-si probabil ca barbat inseamna sa dai cu pumnul in masa in fata sotiei, sa te uiti la wrestling si sa scoti din buzunar doua cd-uri cu Guta atunci cand esti rugat in aeroport sa iti golesti buzunarele. Ce il face pe „nebarbat” mai putin barbat? Ba cred ca prin sinceritate si intelegere fata de dorinta persoanei iubite el e mai barbat decat toti ceilalti la un loc.

Cosmarul lui Cleopatru

De-a rasu’-plansu’ . Totul pe principiul ” Sa mintim poporu’ cu televizoru’ “.

Cosmarul incepea intr-o seara a saptamanii trecute cand, abia venit de la munca, Cleopatru, tolanit pe canapeaua sa din sufragerie, deschide televizorul si cum Patapievici nu avea emisiune la aceea ora tarzie din noapte schimba canalul pe postul de cultura Otv. O spaima de nedescris il cuprinde instantaneu atunci cand pe ecranul televizorului sau citeste tema emisiunii, bineinteles cu titlu de SENZATIONAL: „In cateva ore va avea loc cutremurul!”. Fiind o ora tarzie pentru conexiuni logice, Cleopatru simte cum pamantul ii fuge de sub picioare inaintea producerii cutremurului, doar la gandul potentialului cataclism. Groaza este cu atat mai mare cu cat acesta constientizeaza ca nu este vorba despre orice cutremur, ci despre „cutremurul”, articularea acestuia supradimensionand importanta fenomenului in mintea personajului in cauza. Patruns de teama pana in maduva oaselor, Cleopatru isi pregateste o valiza, pune banii si lucrurile indinspensabile in ea, dupa care o aseaza langa usa nu inainte de a se asigura ca aceasta este deschisa in eventualitatea parasirii apartamentului la timpul potrivit. Apoi se aseaza in pat imbracat din cap pana in picioare pentru a fi pe faza in momentul ciocnirii placilor tectonice. Asteptarea este ucigatoare si il uzeaza psihic cu fiecare minut care trece. Intr-un sfarsit, cand groaza ajunsese la paroxism, Cleopatru se uita mai atent la emisiunea in cauza si desluseste cea ce nu cuprinsese pana atunci cu privirea. Mintea sa se lumineaza inaintea venirii zorilor si un zambet mai degraba stramb ii brazdeaza fata in momentul recitirii literelor de-o schioapa care formau apocalipticul titlu de emisiune….cu adaugarea din dreapta ecranului care ii scapase pana atunci: “In cateva ore va avea loc cutremurul. Reluarea emisiunii de acum doua saptamani”

P.S.: In loc de concluzie un moto personal: “Orice informatie, presupunere sau verdict otevist in legatura cu un eveniment este garantia faptului ca evenimentul respectiv nu o sa se intample vreodata…nici macar la reluare”

Romanul bun la toate

Vrancenii, baimarenii, bucurestenii sunt cu totii buni la toate. Toti sunt romani. Deci, romanul e bun la toate. Nu stiu cat de bine e construit silogismul acesta, dar cert este ca romanii sunt o natie enciclopedica. Politica, fotbal, moda, reparatul unei prize sunt doar cateva lucruri dintr-o lista fara sfarsit la care subscrie romanul in calitate de „specialist”. Am putea spune, parafrazandu-l pe Terentiu, ca nimic din cea ce este omenesc nu ii este strain romanului. Roman care pe deasuprea mai este si sugubat. Asta pentru ca il sperie gandul ca ar putea exista si alte popoare cu veleitati multilateral dezvoltate si tocmai de aceea este reticient la formula „bun la tot”. Romanul vrea sa se individualizeze sugerand ca nu este bun la „tot”, ci la „toate”, nu intamplator acest lucru ci cu scopul de a sugera si firea iubareasco-lumeata a acestuia. Romanul e bun la toate chiar cu riscul de a crea dezechilibre in ecosistem: reparatul unei prize de catre un mecanic atrage falimentul electricianului caruia nu-i mai ramane decat o ultima solutie: sa se razbune incercand sa isi repare de unul singur propria masina. Dar cum formuleaza romanul? Opinand riguros, matematic, cu enunt, cuprins si concluzie? Nici pe departe. Romanul, emitator mai degraba de sentinte personalizate decat de opinii face mai cu seama brainstorming in legatura cu un subiect, aruncand de-a valma in argumentatie idei de o factura empirica ce l-ar face invidios si pe Thomas Hobbes, parintele gandirii bazate exclusiv pe experienta si simturi. Cu alte cuvinte, romanul nu stapaneste temeinic notiunile pe care le foloseste dar e convins de legitimitatea punctului sau de vedere din doua motive: ori a avut o revelatie mesianica care il umple de gandul ca ce stie el nu stie nimeni, ori pur si simplu stie pentru ca a auzit la Esca. Aud in jurul meu o expresie folosita pana la saturatie: ”S-a scumpit gigacaloria”. ! Ma intreb ce-o fi aia o gigacalorie. O suta de kilograme de calorii !?, un milion de kilograme, macar se masoara in kilograme sau in alte unitati de masura? As fi curios sa stiu cati oameni dintr-un milion stiu ce e aia o gigacalorie. Cred totusi ca nu prea multi. Ma gandesc ca doar o categorie ezoterica de priceputi in ale fizicii sunt in masura sa dea un raspuns la aceasta intrebare. Sau poate ca mi-a placut mie scoala doar din punct de vedere arhitectural. Incercand o concluzie, romanul priceput e o rezultanta a istoriei nefaste care l-a constrans sa se descurce sau sa dispara. Acesta spre deosebire de romanul care le stie pe toate. Diferenta este ca primul chiar face ceva in timp ce al doilea vrea sa faca dar nu reuseste intrucat exceleaza doar la partea teoretica, cu alte cuvinte, ultimul doar crede ca le stie pe toate. Una peste alta sunt mandru ca sunt roman. As adauga ca atata timp cat vrem sa invatam ceva din greselile noastre.

Ps: Ma intreb…daca as scrie in CV-ul meu raspunsul dat de pelerinul rus, in cartea cu acelasi nume, la intrebarea legata de ce stie acesta sa faca, oare peste cate mii de ani o sa fiu chemat la un interviu ? „Stiu cu adevarat sa scriu si sa citesc si nimic mai mult”, acesta este raspunsul.

“Cineva” (poveste la granita realitatii cu fictiunea)

Satul de o viata anosta, de platitudini si de lucruri de convenienta, Focsa se intinde pe patul sau denumit intr-un moment de autoironie “a lui Procust”. Asta pentru ca personajul in cauza simte constrangerile unei societati care genereaza omului iluzii inca de la o varsta frageda, pentru ca la maturitatea individului, aceeasi societate sa reteze elanurile acestuia, fortandu-l prin concretul salbatic cotidian sa functioneze doar intr-un cadru prestabilit, fara deraieri “ideologice”. Si Focsa adorme. Visul sau il poarta prin lume, prin locurile pe care ar fi vrut sa le viziteze dar care ii sunt inaccesibile datoria situatiei materiale precare, caci ambitiile sale depasesc cu mult propriile-i posibilitati. De la Oslo la Wellington si de la Tokyo in California strabate cu gandul cea ce micul sau orasel de provincie nu ii poate oferi: locuri exotice vazute ca aducatoare de fericire. Dar ce ii lipseste in primul rand lui Focsa este grandoarea, caci ar vrea sa aiba sentimentul ca nu este unul din multime, ci un “Cineva”, altul decat “<Cineva> care munceste 12 ore pe zi intr-o fabrica”, asa cum il necajesc dupa program colegii sai de munca. Iar lucrul acesta este tocmai unul din contradictiile provincialului care isi doreste sa respire aerul tare al unui oras ”imperial”, pentru ca odata ajuns acolo sa tanjeasca dupa farama de eternitate lasata in locul de unde a plecat. Dar la drept vorbind, lui Focsa ii lipsesc multe. I-ar fi placut sa nu caute in alte parti lucrurile dupa care ravneste ci sa le gaseasca si sa se bucure de ele la el acasa. Ar fi vrut ca in orasul sau sa existe un Luvru, sau macar un Ermitage care sa ii bucure dupa amiezile monotone in care de regula se plimba prin acelasi parc in care copacii, singurii confidenti, ii asculta capriciile cu o rabdare olimpiana. Iar in weekend-uri, lui Focsa i-ar fi placut sa…i-ar fi placut sa mearga la un meci de fotbal. Unul de prima divizie macar, nu o infruntare ce naste doar pasiuni judetene. Dar realitatea fotbalistica a orasului in care isi duce existenta nu este compatibila cu dorinta omului nostru caruia nu ii ramane decat sa suspine amar si sa regrete ca Providenta l-a harazit pe malurile Milcovului si nu ale Tamisei. Si ar mai fi vrut el multe. Sa vada ca in orasul sau lucrurile incep sa se “miste”, in sensul unei ‘europenizari’ radicale, nu printr-un conservatorism adept al politicii pasilor marunti. Dar se face dimineata si ceasul il trezeste pe Focsa la realitate. Urmeaza acelasi sacou, aceeasi slujba, aceleasi perspective lipsa. Pasii il poarta grabiti pe omul nostru catre locul de munca. Pe drum, Focsa intalneste pe cineva aflat intr-o situatie limita care il roaga sa ii intinda o mana de ajutor. Focsa, milos din fire, il ajuta pe cel aflat in necaz, cu riscul de a primi o serioasa reducere de salariu pentru intarziere din partea patronului sau intransigent. Recunostinta persoanei care ceruse ajutorul ii se citeste acesteia pe fata. Dar Focsa, absorbit de gandurile sale, abia reuseste sa schiteze un zambet dupa care da sa isi continue drumul. La despartire, strainul ii da omului nostru “Carticica unei singure fraze” dupa care ciudatul personaj dispare de parca nici nu ar fi existat facandu-l pe Focsa sa se intrebe daca este lucid sau inca viseaza. Dupa o clipa de ratacire isi revine in simtiri si baga de seama ca in mana are o carte in care era scrisa o singura fraza care se repeta pana la ultima fila. Citeste dupa care zambeste din nou. Un zambet cat pentru toti ani ce vor sa vina. “ADEVARATA AVENTURA NU E ATUNCI CAND FACI INCONJURUL LUMII, MERGAND DINTR-O CAPITALA INTR-ALTA, CI ATUNCI CAND DAI SENS VIETII PE CARE O AI, IN LOCUL IN CARE TE GASESTI”. Strainul , “un ilustru nimeni”, il facuse pe Focsa sa inteleaga ca a fi “ cineva “ inseamna scoaterea la lumina a “omului frumos” din fiecare ce stie ca inaintea gandurilor desarte ale zilei de maine mai exista si un timp al bucuriei care poarta numele de <AZI>.

Polemici cordiale: Stiinta vs. Religie (Adevarul)

ADEVARUL. „Vrei adevarul? Nu poti face fata acestuia” spunea Jack Nicholson in filmul „A few good men”. Ce-o fi vrut sa spuna cu asta renumitul actor? Oare vorba lui nu poate fi interpretata si ca o sugestie vizavi de imposibilitatea atingerii adevarului absolut? Cei care si-au pierdut mintile prinsi in meandrele gandirii in incercarea de a atinge absolutul sunt cea mai buna dovada a acestei imposibilitati. Sau poate aceeasi vorba este cu trimitere la inteleapta cugetare a lui Solomon care zicea despre tot ce poarta amprenta omenescului ca: ”Totul este desertaciune.” Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon si altii ca ei au reprezentat adevarul epocii lor, dar ce mai inseamna ei astazi? Adevarurile in numele carora acestia s-au ridicat spre a-si legitima actiunile s-au prefacut in fum, dovedind ca si cele mai marete idealuri nu sunt altceva decat desertaciune. Dar ce adevar este acela care suporta „adevaruri”? Asadar, exista adevar absolut si „adevaruri”, ultimele rodul propriei noastre subiectivitati. Daca e sa vorbim de „adevaruri” fiecare om al planetei Pamant detine propriul sau adevar? Macar de ar fi asa. Dar cum firea omului e una instabila, inconsecventa cu sine, adevarurile se pot schimba de la o secunda la alta influentate fiind de o multitudine de factori: interese, vremuri, moda, etc. Si totusi unde este adevarul? Stiinta si religia, de pe pozitii diferite si arareori complementare, au inceract din totdeauna sa aduca raspunsul. Michelson si Morley, doi fizicieni care care prin experimentul care le poarta numele au stat la baza descoperirii teoriei relativitatii de catre Einstein au intuit foarte bine atunci cand au spus ca nu putem avea o opinie obiectiva in legatura cu ceva atata timp cat privim acel ceva din cadrul unui sistem, fie el politic, economic sau de alta natura. Concluzia? Toate ideologiile, daca este sa ne referim doar la ele, sunt trecatoare si odata cu ele adevarul in numele caruia acestea s-au ridicat. O concluzie obiectiva am putea trage doar in momentul in care am vorbi despre un lucru pamantean de undeva din afara galaxiei noastre cea ce este practic imposibil. Atunci unde este adevarul? Il puetm gasi in rigoarea stiintei? Poate da stiinta o formula matematica prin aplicarea careia sa rezulte adevarul infailibil? Un „nebun” al sfarsitului de secol 15 spunea ca Pamantul este rotund uimind o lume intreaga cu indrazneala sa de a avansa o astfel de idee impotriva lumii intregi. Si a avut dreptate. Este adevarul sau infailibil? Da. Dar pana cand? Probabil pana in momentul in care un alt „nebun” prieten cu stiinta va revolutiona totul demosntrand ca retina noastra percepe rotunjimea acolo unde de fapt am avea de a face cu forme hexagonale, de exemplu. Asadar unde e adevarul? Sa fie oare religia mai in masura sa ne dea un raspuns la aceasta intrebare? Dostoievski spunea: “Daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este inafara adevarului si ca de fapt adevarul este inafara lui Hristos, mai bine as ramane cu Hristos decat cu adevarul”. Uimitoare aceasta devotiune a scriitorului rus despre care se stie ca ar fi dorit scrierea vietii Adevarului sau – Iisus. Nu a mai apucat, moartea sa probabil lipsind omenirea de cea de-a cincea Evanghelie, asa cum spune Steinhardt. La polul opus se gaseste Tolstoi, fratele intru condei al lui Dostoievski care, desi dobandise la varsta senectutii credinta in cele sfinte, nu putea fi alaturi de Iisus daca nu ar fi avut certitudinea, cat poate fi vorba despre acest lucru in credinta, ca adevarul e totuna cu Hristos. Dostoievski imbratiseaza astfel Adevarul prin „Crede si nu cerceta” pe cand Tolstoi, desi marturisitorul aceluiasi Adevar, alege calea convingerii semirationale.
Cuvantul „adevar” apare in text aproape obsesiv. In ciuda convingerilor mele pot spune ca am ajuns la concluzia pe care Socrate o afirma candva: „Stiu ca nu stiu nimic”. Motiv pt care cred ca o sa caut in alta parte <adevarul>. Si cred ca o sa incep cu chioscurile de ziare…

Ps: Si totusi Dostoievski…

Imi plac

Imi plac oamenii cu inima calda si mintea rece, oamenii care nu se sfiesc sa intrebe pentru a fi mai putin ignoranti decat ieri. Imi plac cei care prefera in situatii limita sa fie “plictisitori” prin onestitate decat spirituali prin cinism. Imi plac oamenii care atunci cand se enerveaza reusesc sa-si inabuse in sine toate gandurile negative si sa afiseze o atitudine pozitiva, fara insa a fi resentimentari. Imi plac cei care sunt generosi, mai ales asa-numitii “generosi-anonimi”, imi plac cei care nu ezita sa se puna pe ei insisi intr-o lumina proasta daca asa pot da un exemplu. Imi plac cei care gandesc ca un zambet, chiar si apatic, face mai mult decat cea mai “in voga” fata mohorata. Imi plac oamenii care sunt simpli si dau raspunsuri intuitiv bune in locul rationamentelor complicate ale intelectualilor, de cele mai multe ori eronate tocmai datorita nesesizarii padurii din cauza copacilor. Imi place umorul celor care in aparenta sunt luati drept oameni serioasi, aproape taciturni, imi plac cei care cred in Dumnezeu dar isi ajuta semenii sculandu-se de la masa sau rugaciune. Imi plac cei care nu pot doar sa ierte, ci sa si uite. Imi plac oamenii care nu transforma un “Imi pare rau” intr-o chestiune de orgoliu, imi plac cei care gafeaza dar au intentii bune, cei care sunt sinceri dar nu cad in latura exhibitionismului, cei care nu isi ascund lasitatile in spatele tolerantei, cei care sub imperiul impulsului gresesc, sunt lipsiti de tact, de masura dar apoi nu lasa consecintele faptelor lor la voia intamplarii. Imi plac cei care indraznesc, fara sa plece de la premisa ca “Nu se poate”, imi plac cei care nu se iau in serios si nu au vanitati desarte. Si mai mult decat toate astea, imi place simbolistica ascunsa in spatele atitudinii soferilor de a trage pe dreapta in momentul trecerii unei ambulante cu girofarul pornit. Imi place sa cred ca gestul nu inseamna doar respectarea unui regulament, a unui cod rutier, ci in primul rand este o dovada de solidaritate intre oameni si mai mult decat atat exprima gandul ca treburile tale, oricat ar fi ele de importante, nu inseamna nimic in fata unei situatii care implica viata si moartea altcuiva.

Ps: Si mai imi plac oamenii care, nu doar scriu lucrurile astea pe o foaie ci le si pun in aplicare.

Onomastica, bat-o vina…

@ TELEFONUL DIN 16 Acum trei ani, in apropierea zilei de 16 ianuarie am tinut, ca in fiecare an de altfel, sa ii spun tatalui meu la multi ani. Cunoscandu-l a uita era echivalentul unei catastrofe de moment. Problema a fost ca ma ghidam dupa telefonul meu a carei data era decalata cu o zi. Imi amintesc ca in ziua de 16 (15 dupa mine), la ora 23 si 45 de minute, sarbatoritul ma suna si imi spune scurt si cuprinzator, pe un ton mai mult hatru decat incriminatoriu : “Mai ai un sfert de ora sa ma suni si sa imi spui la multi ani”. Nu imi amintesc sa fi fost vreodata mai derutat ca atunci. L-am sunat incurcat in timpul ramas la dispozitie incercand sa-i explic ce se intamplase. In explicatia mea tumultoasa si sofista am uitat insa un singur lucru: sa ii spun totusi un “la multi ani!” …

@ “VECHI PRIETENI” Acum cateva luni am fost la petrecerea aniversara a unui bun amic. Odata ajuns am inceput cu totii sa mancam, sa bem si sa glumim. Cu alte cuvinte, sa ne simtim bine ca intre prieteni. La un moment dat sarbatoritului ii suna telefonul. Fata i se lumineaza de bucuria apelui. “Aaaaaa este prietenul meu bun din liceu, Mihai, cel de la care nu am mai auzit nici o veste in ultimii 4 ani. Si-a amintit de ziua mea…” exclama prietenul meu placut surprins si vizibil emotionat. Apoi paraseste incaperea spre a discuta la adapost de zgomotele din bucataria in care se desfasurau ostilitatile. Ostilitati care, avand in vedere atmosfera degajata, doar ostilitati nu erau. Peste 10 minute sarbatoritul se intoarce cu o fata plouata, zicand deziluzionat: “Prietenul Mihai…aflase ca stau in Focsani si, fiind in localiate, ma sunase sa ii spun pana la ce ora tine deschis in Carrfour…”. Nepotrivita si incredibila coincidenta, nu?

Tache, Ianche…

Fusei la teatru. La “Tache , Ianche si Cadar”. E povestea a trei prieteni , un roman, un evreu si un turc. Primii doi, Tache si Ianche, romanul si evreul, stateau casa in casa fiind, dincolo de certurile lor, niste prieteni la catarama. Romanul si evreul… Povestea lor m-a facut sa imi pun intrebarea “Cum a fost posibil?” Cum a fost oare posibila existenta in constitutia Romaniei din 1866 a unui articol 7 discriminatoriu pe motive religioasea la adresa evreilor, cum a fost posibila o rascoala in 1907 depsre care se stie ca a avut ca intriga neinelegerile dintre romani si evrei, chiar daca rostul ei ulterior a fost altul, cum a fost posibila o perioada interbelica plina de un nationalism exagerbat, in care antisemitismul a atins cele mai inalte culmi? Mai mult decat atat, cum au fost posibile actiunile maresalului Antonescu, cu bunele si cu relele sale, vizavi de evrei? Una peste alta, cum a fost posibila atata dusmanie intre roamani si evrei? Sunt sigur ca explicatii istorice au fost, sunt si vor mai fi, dar explicatiile nu tin loc de vina de a nu fi gasit o forma de comunicare din care sa rezulte toleranta intre celor doua natii. Dincolo de naravurile proprii ambelor popoare, de ce istoria relatiilor romano-evreiesti a fost inmuiata in sange si nu a putut fi povestea amicala a lui Tache si a lui Ianche? Evrei din Romania nu au fost niste victime, nici romanii niste tortionari, ba cred ca ambele popoare au suferit de pe urma deciziilor smintite ale unor oameni fara patrie, mama si Dumnezeu care au alimentat tot timpul aceste animozitati care in timp au luat forma unor clisee. Ma gandesc ca e bine sa reamintim lucrurile acestea pentru ca, doar invatand din greseli nu le vom mai repeta vreodata. In piesa jucata sambata la teatrul Pastia, baiatul lui Tache urma sa se casatoreasca cu fata lui Ianche si viitorii socrii se intrebau ce o sa fie copilul amorezatilor, roman sau evreu? Raspunsul dat de catre cei doi indragostiti nu a fost nici unul, nici celalalt, ci un al treilea: acela ca va fi OM. In ciuda faptului ca aceasta idee ar putea fi luata drept globalizanta sau de factura international-socialista cred ca a fi om inainte de toate este cel mai important lucru dintre cate exista. Probabil cand vom inceta sa consideram patetice aceste lucruri vom reusi sa progresam cu adevarat.

Adevarul spus pe jumatate

Intro: “Esti cel mai comic om din lume in primul sfert de ora de discutie”, imi spunea un vechi prieten in urma cu multi ani.

Adevarul spus pe jumatate este un narav dintre cele mai parsive. Un astfel de adevar, injumatatit si prezentat selectiv este propriu verbului “a oculta” si este chiar mai nociv decat o minciuna sadea. Aceasta din urma, oricat de blamabila ar fi, tot isi pastreaza, daca am putea spune asa, o bruma de demnitate, atata timp cat este spusa in fata cu o adiere de remuscare si fara sa aiba pretentii de grandoare. Pe cand, adevarul spus pe jumatate necesita operatiunui mintale perverse, din prea plinul adevarului fiind extrase si transmise doar acele elemente apte de a ne pune intr-o lumina favorabila, „detaliile” incriminatoare fiind trecute astfel sub tacere, din cauza unei amnezii autoimpuse. Acesta este si motivul pentru care un astfel de adevar injumatatit cu greu poate fi numit adevar deoarce redarera unei realitati macar cu intentie de obiectivitate presupune mai ales o constiinta, inexistenta atunci cand adevarul este deformat voit in functie de interes. Sunt convins ca va amintiti cu totii manualele de istorie care ne-au invatat cum getii erau „Cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, conform relatarii lui Herodot. Cea ce autorii acelorasi manuale omit e adevarul adevarat, necosmetizat si neflatant pe alocuri pentru ca relatarea completa a Parintelui Istoriei despre stramosii nostrii suna de fapt cam asa: “Getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. La ei, trandavia este un lucru foarte ales, in vreme ce munca campului e indeletnicirea cea mai umilitoare; a trai de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viata”. Ma intreb daca exista vrun caz in care ar putea fi de preferat un adevar spus pe jumatate. Ma gandesc ca am putea apela la acest lucru doar atunci cand exista riscul unei schilodiri sufletesti prin zicerea intregului adevar. In rest, imi este greu sa cred ca adevarul spus pe jumatate poate cere clementa prin reclamarea unor circumstante atenuante.

Extro: A…”uitasem”, de fapt prietenul meu spusese despre mine cam asa: “Esti cel mai comic om din lume in primul sfert de ora de discutie apoi, in restul zilei, esti cel mai plictisitor din galaxia Calea Lactee” Mmm…bine ca esti tu savuros…