Istoria omenirii din cele mai vechi timpuri pana astazi este cea mai buna dovada a adaptabilitatii omului la mediu si la rigorile societatii in care s-a dezvoltat. Altfel nu se explica evolutia milenara a acestuia, de la stadiul de om al cavernelor la acela de programator in domeniul I.T. Timpurile se schimba, societatea la fel, totul este intr-o continua evolutie, omului neramanandu-i decat varianta adaptarii pentru a tine pasul cu tehnologia care, paradoxal, pare a o lua cu mult inaintea mintii umane care a conceput-o. Dupa principiul „iarna nu-i ca vara”, se constata de la o era la alta ca omul nou este diferit de cel vechi. … Oare s-o fi gandit vreodata omul primitiv, ca bata folosita in sens existential la rapunerea prazii ar putea reprezenta peste cateva mii de ani obiect de divertisment in cadrul unui joc pe care americanii l-au numit baseball? Iar forta motrice a acestor transfigurari nu este alta decat capacitate iesita din comun a omului de a se adapta vremurilor. Cand zic adaptabilitate ma refer la intreaga paleta de sensuri, caci poate exista adaptare la mediu, clima, stres, munca, efort, suferinta, etc. La roman, ca si in trecut, adaptabilitate tinde sa se exacerbeze luand mai degraba forma suportabilitatii, caci acesta are o predispozitie nativa de a vedea parea plina a paharului chiar si in iad, asa cum spunea Octavian Paler. Dar subiectul fara exemplu este nu doar ca nunta fara lautari, ci si ca teoria relativitatii fara celebrul exemplu dat de insusi autorul ei („Stai doua secunde cu mana pe o soba incinsa si o sa ti se para o vesnicie, stai o vesnicie langa o fata frumoasa si o sa ti se para doua secunde, asta e relativitatea”- Einstein). Asadar exemplul cu modesta intentionalitate humulesteana:
De obicei intre 6 si 9 septembrie racesc. …il vedeam cum se plimba prin casa si nu stia cum sa imi spuna. Eu tuseam de mama focului… Taicamiu de obicei in perioada 6-9 septembrie culege via, ca orice vrancean care se respecta. Cum ziceam, eu in perioada asta “racesc”… Dar inevitabilul s-a produs: “Bogdan, am nevoie de tine sa ma ajuti trei zile” Am afisat o fata binevoitoare desi as fi dat orice sa nu fiu selectionat in lotul largit de cules via. N-am putut sa il refuz. In fond sunt trei zile pe an cand omul are nevoie de mine. Plus ca ma mustra constiinta, “tuseam” ca un nenorocit, doar doar o-i scapa de ingrata sarcina . In cele din urma am mers. La fata locului 7 randuri de vie lungi ca niste zile de post. M-am apucat de treaba cu entuziasmul osanditului in drum spre esafod. Nu a trecut mai mult de jumatate de ora ca am si inceput sa dau semne de nervozitate. Cum altfel cand stai aplecat tot timpul si te intinzi dupa strugurele care parca iti zambeste cinic: “Daca ma rupi pe mine, <fratii> mei o sa ma razbune”. Si sau razbunat…, pentru nu se mai terminau. Erau peste tot. Strugurii sunt un cosmar de care nu mai scapi pana la capatul pamantului. Capatul pamantului la propriu. Atunci mi-am dat seama ca reusita consta in ma gandi la altceva in timp ce culeg. Un fel de iesire din corp, de dedublare, de metempsihoza. Si credeti-ma ca le-am incercat pe toate, lucruri pe care nu le-am inteles niciodata, dar pe care, in disperare de cauza acum eram dispus sa le incerc: mai intai yoga, iar cand asta si-a dovedit ineficienta am apelat la “strategia” calugarilor tibetani. Dupa un timp am observat ca toate acestea nu mai erau necesare. De ce? Pentru ca deja se formase automatismul de a culege si totul a mers struna pana la sfarsit. Se numeste adaptare. Iar atunci cand nu este insotita de continuitate provoaca spaime existentiale, caci nici 2009 nu este scutit de luna septembrie…
