Intre bine si rau

Un tanar sta in fata unui geam ce reflecta situatia contrastanta din Romania actuala. Viata sa este la o rascruce si acum este momentul unei hotarari finale cu privire la drumul pe care urmeaza sa il parcurga. Toata desfasurarea de forte din fata ochilor sai poate fi sintetizata prin doua imagini definitorii. Prima este a unui persoane care de la volanul unui 4X4 blagosloveste o batrana pentru anii care au adus-o in imposibilitatea traversarii strazii, pe trecerea de pietoni, intr-un ritm mai alert. A doua imagine este a unui om al dreptei masuri, a unei persoane pentru care titlul de domn nu are velente doar onorifice, ci si consistenta, insa aceasta imagine este perceputa de tanarul nostru ca fiind, in plan social, a unui invatat dominat de frustrarea de a nu avea si el un 4X4, pe langa inzestrarea cerebrala de necontestat. Intr-un moment de gandire “gri” tanarul se intreaba daca nu este posibila o varianta de mijloc, cea in care sa aiba atat un strop sau mai multi de bunacuviinta, dar si o masina rezonabila pentru a se fuduli si care sa il recomande astfel din punct de vedere social. In principu se poate, dar viata il pune in fata alegerii doar a unei singure variante din doua, nu a unei directii intermediare, hibride sau a jumatatilor de masura. Si asta dintr-un motiv lesne de inteles: nuantarea este recomandata, nu insa si in momentul alegerii dintre Bine si Rau. Inainte de a lua o hotarare tanarul incerca sa gandeasca la rece si sa demistifice prejudecatile potrivit carora “Cine-i sarac e si cinstit” sau “Cine e bogat este implicit si rau.” Punand lucrurile in balanta, dincolo de exceptii, el realizeaza ca are de ales intre bani si principii, intre cumsecadenie si “Eu sunt buricul pamantului”, intre a conduce o masina scumpa si a conduce ostilitatile in propria-i casa in care cartile, ajunse pana in tavan, sunt pe post si de contraforti.
La lumea pe care o admira se ajunge pe un drum sinuos, presarat cu obstacole si incertitudini ce necesita o rabdare iesita din comun. Cealalta directie e stralucitoare, facila si il poate trimite in top peste noapte. Constientizand cele doua optiuni, tanarul face un pas involuntar, dar nu hotarartor, catre lumea pe care o apreciaza. Ii vine in minte o vorba pe care a indragit-o in mod special inca din anii de liceu, apartinandu-i lui Theodor Roosevelt: “Vorbind cu blandete, si tinand in mana un ciomag, veti ajunge departe”. In acelasi timp, scoala, de data asta a vietii, ii aduce in gand o vorba de-a lui Al Capone, contrabalansand astfel decizia finala: ”Poti sa ajungi mult mai departe cu o vorba buna si-un pistol decat doar cu o vorba buna”. Acestea fiind spuse, liberul arbitru urmeaza sa isi spuna cuvantul.

Ps1: Povestea, suferinda poate de prejudecata potrivit careia banii indestulatori nu se pot obtine fara a te complace in situatii dezonorante, deci ale Raului, se incheie cu o remarca de-a autorului spusa celor care inca mai cred ca mafiotul este raspunsul. Observatia este poate deplasata, sarcastica, ireverentioasa si sfidatoare la adresa liberului arbitru, dar in mod sigur reala: Intre a vrea sa fii “precum Capone” si “ca Capone” nu e nici o diferenta! …inafara celei stilistice.
Concluzia o trageti dumneavoastra din zicerea unui monument de constiinta al neamului romanesc: “Un om bun este acela care ar fi putut fi rau si nu a fost” – Nicolae IorgaIntre bine si rau

Amintirea unui thrill(er)

Sa tot fi avut vreo 12 ani cand am luat parte la o reprezentatie artistica atipica, dar de neuitat. La ineditul eveniment se stransesera in jur de vreo 15 persoane pentru a asista la un spectacol neobisnuit desfasurat intr-o scara de bloc devenita scena de conjunctura. Centrul de interes al show-ulu era un tanar, poate cea mai reusita sosie posibila a lui Michael Jackson, iar reprezentatia a fost, cum probabil v-ati dat seama, o replica la “scara mai mica” a muzicii idolului sau. La inceput, spectatorii isi dadeau mai degraba coate cu subinteles, vazandu-l pe “ciudatul” de pe “scena”care isi lua rolul foarte in serios. Cu toate astea, melodiile din repertoriu nu au fost interpretate rau deloc, ba avand in vedere ca “Michael”-ul autohton mai si dansa, cred ca acesta s-a desurcat chiar de minune. La sfarsitul ultimei melodii, publicul a inceput sa il aplaude, iar pe fata sa brazdata de urmele unei sensibilitati aparte se puteau remarca cateva lacrimi, probabil din cauza emotiilor inabusite inca de la debutul artistic. Cand atmosfera s-a detensionat, despre tanarul “Michael” se putea spune ca este un om fericit. In cele 30 de minute cat a durat reprezentatia, acesta a fost un adevarat Don Quihote, transformand ridicolul aparent al curajoasei sale incercari intr-un remarcabil mijloc de expresie a propriei personalitati.

Ps: Personal nu cred ca Michael Jackson a fost “Regele pop-ului”, nici un imparat si cu atat mai putin vrun monarh luminat. Spun asta fara intentia de a-i minimaliza talentul si fara a incerca sa sugerez ca altcineva a fost mai bun. Ba din contra, cred ca mesajele sale au fost dintre cele mai profounde. Michael a fost insa un om care prin muzica lui a reusit sa faca alti oameni fericiti. De fapt, asemanarea principala intre artistul american si sosia sa damboviteana sau milcoveana este ca ambii au dorit ca prin fericirea lor de pe scena sa-i faca pe altii sa zambeasca si sa-si insuseasca un anumit tip de mesaj. Ce-si poate dori un om mai mult? Ma intreb ce-o fi simtit tanarul in cauza, la vestea trecerii in nefiinta a idolului sau. Dar ce prostii spun eu…. Sunt convins ca pentru el, la fel ca pentru noi toti care l-am iubit, indragit sau macar respectat, Michael Jackson va continua sa ramana viu prin muzica sa inegalabila. “Daca vrei sa faci lumea in care traiesti mai buna, incepe schimbarea cu cel pe care il vezi in oglinda”. Asa suna un vers al artistului.

Excesele pozitive. Negative sau pozitive?

Excesele au prin natura lor o tenta depreciativa. Excesul presupune in primul rand depasirea unei limite a rezonabilului care, tot prin natura sa, are conotatii pozitive. Exces mai poate insemna si o perpetuare dusa la extrem a unei stari de fapt negative. Dar cum ramane cu lucrurile laudabile, cu aspectele pozitive ale vietii noastre, chiar cu virtutile? “Exces pozitiv” este un oximoron inaplicabil realitatii, o contradictie in termeni sau chiar se poate vorbi despre exces de politete, de dragoste sau de credinta, de exemplu? Daca da, excesul le incununeaza sau le deturneaza sensul, transformandu-le in caricaturi ale adevaratelor virtuti? Sa le luam pe rand. Excesul de politete, una din raritatile zilelor noastre, poate la fel de rar ca viorile Stradivarius sau ca scuzele domnului Presedinte.(Evident, e vorba despre Presedintele din Uganda). Raritatea excesului de politete nu il face insa pe acesta si nepretuit, ba din contra. Octavian Paler spunea ca unii sunt atat de agasanti prin politetea lor opaca incat abia te poti apropia de ei, regretatul scriitor numindu-i, nici mai mult nici mai putin decat “niste pereti zambitori”. Cum ramane cu excesul de dragoste? E probat faptic ca o dragoste impinsa la extrem inseamna mai degraba dezechilibru decat armonie. Literatura ne ofera exemplul tanarului Werther, ca simbol al tulburarilor generate de o iubire excesiva, iar realitatea ne infatiseaza, de asemenea, exemple nu tocmai de urmat, pe care nu le-as numi, dar care se pot vedea, din pacate, la infamele stiri de la ora 5. Ultima si poate cea mai mare provocare e cea a excesului de credinta. O pilda interesanta din Coran, care poata fi extrapolata si crestinismului, cele doua religii fiind astfel pe pozitii identice din acest puct de vedere, este cea referitoare la cei doi frati, unul care muncea din zori pana seara si celalalt care se ruga, tot in acelasi interval de timp. Aspectul moralizator al pildei este legat de faptul ca in ochii divinitatii, fie ca este vorba despre Dumnezeu sau Alah, doar fratele care muncea era privit bine intrucat acesta trudea si pentru hrana fratelui bigot sau excesiv de religios. Cu alte cuvinte, esenta crestinismului, de exemplu, sau a relatiei Dumnezeu-om, sta in intensitatea, corectitudinea si calitatea inchinaciunii si nicidecum in durata sau cantitatea ei. Acest lucru, la fel ca in cazul altor categorii de excese, a fost anticipat pare-se pentru prima data de catre greci care, pe frontispiciul Oracolului de le Delphi au inscriptionat o vorba care ar putea da un raspuns subiectului de fata: “NIMIC PREA MULT”. Oare am reusit sa ma fac inteles? Oare textul este un nimic…prea mult? Sa mai scriu in speranta de a elimina echivocul? Nimic prea mult.

Jurnal III

Am primit ieri, pe strada, un pliant din partea cuiva care raspandea oferta unei firme de termopane. Dupa ce am realizat ca “obiectu muncii” nu ma intereseaza, l-am aruncat repede si poate fara tact la un cos de gunoi. Distribuitorul pliantelor vine la mine si ma apostrofeaza, banuiesc ca pentru “insulta” de a arunca, fara scrupule, “fluturasul” considerat efortul sau rodul munciii sale. Imi amintii de “Eternul povestitor” cu al sau “Daca nu ti-a fost a cumpara, la ce i-ai dat drumul?”, din cunoscuta povestire “Pupaza din tei”. Nu pot sa mai spun decat ca, intr-o lume suprasaturata de “-isme” si mai ales de fundamentalisme sau comportamente de extrema, ultimul lucru de care am avea nevoie este un fanatic al…termopanelor.

Am vorbit ieri cu un bun prieten pe care nu-l auzisem de o buna bucata de timp. Imi spunea ca ii pare rau ca nu mai putem vorbi asa mult cum o faceam inainte. Am incercat sa-l linistesc, gasind binevenita o vorba care imi place foarte mult, anume ca “Cei mai buni prieteni sunt cei care ies cu o barca in mijlocul lacului, stau acolo 4, 5 ore fara sa scoata un cuvant si apoi revin la mal cu senzatia ca au avut cea mai placuta conversatie posibila”. Raspunsul prietenului meu a fost genial: ”Ai dreptate, dar stii ce? Noi nici cu barca nu am mai iesit in ultimul timp…”

Un alt amic imi zice o vorba la fel de geniala ca a primului prieten. Vazandu-i camasa si recunoscand-o ca fiind luata din Carffour in momentul reducerilor care ajunsera pana la suma derizorie de 7 lei pe bucata, il intreb daca intradevar este luata de unde banuiam. Am simtit cum are un moment de ezitare, jenadandu-se oarecum sa-mi spuna cati bani a dat pe ea, tocmai de aceea nu am mai insistat. Intr-un final a simtit nevoia sa vina la mine si sa-mi spuna: ”Da, e din Carrfour…dar sa stii ca am luat-o cand nu erau reducerile si costa 25 de lei”…genial. Daca i-as fi spus cat costa adidasii mei luati la reducere cred ca i-as fi adus o alinare si in mod sigur i-as fi bucurat ziua…

Cand am “aterizat” ultima data intr-o discoteca supliciul a fost total, putand fi carcaterizat dupa cum urmeaza: in prima jumatate de ora m-am simtit ca o rumegatoare in mijlocul islazului, iar in cealalta jumatate, ca o camila greoaie care strabate un camp de mine antitanc. Asa stand lucrurile, bag de seama ca in cea de-a doua jumatate de ora m-am descurcat chiar binisor din moment ce nu am “aruncat mainile in aer”…

La un magazin din Focsani, cand sa probez un tricou, vanzatoarea imi spune “O sa-ti vina perfect”, desi nici nu vazuse tricoul, fiind mai degraba atenta la discutia telefonica in care era implicata. Faptul ca tricoul era chiar masura mea ma face sa ma intreb daca remarca ei tine de intuitia feminina sau la mijloc este doar un principiu de marketing bazat pe autosugestie…

Unde mai evadam?

Unde mai evadam in zilele acestea? Intrebarea nu este, cum s-ar putea crede, punctul culminant al unei discutii intre doi detinuti care isi fac planuri catre orizonturi deslantuite la o partida de table. E vorba mai degraba de o nevoie tot mai accentuata a zilelor noastre, aceea de a evada, fie si pentru cateva clipe, din realitatea cotidiana fata de care manifestam, asa cum spune Churchill, sentimentul de “satulpanaingatism”. Evadarile din rutina cotidiana au de regula la baza trei criterii fundamentale, fiind puse in aplicare in functie de buget, de scop si, varianta ideala, de ambele. Cei care au un buget neafectat de prabusirile de pe Wall Street prefera ca evadare destinatiile exotice in care se pot plimba linistiti la amiaza, cu dromaderul sau camila, pentru ca, mai pe seara, sa schieze pe partia cu zapada artificiala din incinta unui Mall mesopotamian cu profitul mai mare decat PIB-ul unei tari din Africa Centrala. Cei care isi raporteaza veniturile la Bursa de la Bucuresti, ori evadeaza la Paris, Londra sau Milano, ori raman intre patru pereti inciudati ca au muncit o viata intreaga si nu au bani decat de o insula periferica in Pacific, cu vecini care au defectul de a nu semana nici in ruptul capului cu Madona sau 50 Cent. De partea cealalta, a celor cu o viata lipsita de grija incarcarii memoriei cu cifrul de la seif, evadarile sunt categorisite in functie de scopul lor: de relaxare, de refulare si de…visare. Evadarea cu scop de deconectare e atunci cand iti pui castile pe urechi si asculti muzica favorita, cu intentia vadita de a te lasa dus de valul, nu al marii sau al sentimentelor si gandurilor proprii, ci ale altora transmise prin intermediul decibelilor. Evadarea ca refulare e atunci cand, spre exemplu, asternem pe o foaie gandurile negative de peste zi, pentru ca, observandu-le negru pe alb sa putem concluziona cu detasare: ”Sunt mai destept cand scriu decat atunci cand vorbesc. Pentru atat lucru imi facui atatea griji !?” In ceea ce priveste categoria evadatilor onirici, acestia, prin visare, joaca practic la doua capete: nu doar ca isi imagineaza cum beau cocktail-uri la umbra unui palmier, dar se bucura si de oportunitatea de a nu plati nici o letcaie pentru consumatie. In fond, e visul lor si pot face ce vor… Despre cei care se incadreaza in ultimul criteriu, cel al evadatilor care au si buget si scop nu are rost sa mai discutam, intrucat nici ei nu vorbesc despre noi, preferand in schimb sa asculte muzica sau sa citeasca o carte buna pe Copacabana. In ceea ce ma priveste, tocamai am “evadat” in incercarea de a scrie un text care chiar daca nu spune mare lucru, are macar intentia de a va “fura” un zambet. Si ca sa spun totusi ceva, acum, pe ultima suta de metrii, cu riscul de a da cu oistea in gard si de a va strica tot cheful, as spune ca ar fi de preferat, pe cat se poate, sa nu evadam in vicii. Va doresc o zi insorita, atat la propriu, cat si la figurat !

Balzac si vinovatii “fara vina”

Descrierea balzaciana presupune prezentarea unui anumit aspect al unei probleme plecand de undeva din exteriorul acesteia si ajungand treptat la aspectul vizat, numit si centru de interes al chestiunii in cauza, tehnica fiind asemnatoare unei piramide intoarse cu varful in jos. Descrierea “centrului de interes” al problemei sau, altfel spus, a varfului piramidei inseamna in definitiv a pune punctul pe i, potrivit expresiei incetatenite in vocabularul nostru inca din vremea intregitorului rege Ferdinand. La fel ca in cazul descrierii balzaciene au procedat si cei care au incercat sa ne dea explicatii vizavi de intrebarea pe care ne-o punem deseori, la aproape 20 de ani de la Revolutie: “Cine e de vina pentru neajunsurule de astazi, dupa anii de tranzitie si de capitalism mai mult sau mai putin salbatic?” Nu s-ar fi asteptat nimeni sa depasim Pib-ul american, insa intrebarea devine cu atat mai legitima cu cat, alte tari, foste “multilateral-dezvoltate” asemenea noua, au putut sa-si creeze standarde de viata la care noi, romanii, putem doar spera in viitor. Asta ca sa nu mai vorbim de pretul platit intr-un “decembrie rosu”, pret care legitimeaza intrebarile de genul acesta si dupa 50 de ani, nu doar acum. Explicatiile <vinovatilor “fara vina”> au pus punctul pe toate literele, mai putin insa acolo unde era cazul, pe i. Imediat dupa 89, dupa asa-numitul “dezghet” ideologic, s-au incercat niste “note explicative” interesante, gasindu-se astfel originea raului din Romania in aparitia <proprietatii>, asa cum afirma Rousseau in “Contractul social” si s-ar fi mers si mai departe, insa “culturnicii de serviciu” probabil s-au gandit ca a-i invinovati pe Adam si Eva, cu al lor pacat originar, pentru necazurile noastre de azi, ar fi totusi prea de tot. Apoi ne-au spus ca suntem ceea ce suntem intrucat am avut de patimit de pe urma invadatorilor tatari, turci si fanarioti, toti neprieteni care ne-au modelat ca popor, atat prin privatiuni materiale, cat si prin transformari ce tin de psihologia sociala, ceea ce nu este tocmai departe de adevar, ci doar de adevarul spus pana la capat. Ulterior, vrand parca sa mai traga putin aer in piept si sa castige timp, fostii apartciki imbracati acum in blana de oaie au acreditat ideea potrivit careia vinovatul principal pentru starea natiunii ar fi de fapt Balcanii, “butoiul cu pulbere” al Europei care prin mentalitatea frivola, proprie acestui spatiu geografic, s-ar revarsa asuprea tarisoarei noastre ca o implacabila fatalitate. Cu cat ne-am apropiat insa de Europa, fostii nomenclaturisti deveniti subit promotori ai democratiei au ajuns la concluzia ca de vina au fost comunistii. Iar noi am completa spunand ca de vina au fost comunistii care prin sistemul creat ne-au pervertit in primul rand sufletul, vicindu-ne natura launtrica timp de 50 de ani. Nimic mai adevarat in spusele lor, doar ca noi asteptam exemple concrete, nu doar condamnarea unui sistem prin zicerea unor generalitati in spatele carora altii sa huzureasca pe spatele celor care au trait si muncit onest in tara asta. Apoi, cand lantul s-a strans si proximitatea temporala i-ar fi afectat pe multi <vinovatii “fara vina”> inca in viata ne-au “lamurit”, spunandu-ne ca adevaratii culpabili, cel putin pentru lipsurile de astazi sunt “cei care au furat dupa ’89”, de parca noi am fi crezut vreo clipa ca cei care s-au jertfit pentru tara asta, murind in inchisori sau la Revolutie ar fi de fapt principalii sabotori. Astazi, in timp ce nemtii si polonezii invata din greseli si din propria lor drama vizitand Auschwitz-ul si Katyn-ul, noi condamnam doar ca sistem comunismul, evitand si in al 12-lea ceas sa punem punctual pe “i” prin nominalizarea completa si lipsita de patima a “cadrelor” care inca detin parghii in tara asta, crezand ca aflarea adevarului complet nu ar face decat sa redeschida niste rani mai vechi care abia s-au cicatrizat. Ba mai mult, ni se spune ca ar trebui sa uitam si sa privim doar spre viitor, caci trecutul ar trebui sa ramana acolo unde ii e locul …la fundul sacului unei istorii ce oglindeste o realitate pe care inca ne e frica sa ne-o asumam. Pacat ca ei au crezut tot timpul ca vrem sa inaltam ruguri, cand noi ne-am dorit doar sa stim adevarul si, eliberati de furie si impulsuri sa ii privim pentru o clipa in ochii …apoi sa mergem cu adevarat mai deaparte !

Ps: Nu cred ca gresesc vorbind si in numele altora. Ma gandesc ca ar fi bine sa ne amintim de lucrurile astea si in iunie… nu doar in decembrie.

Filosofi si ospatari

Scrisoarea unui filosof catre un ospatar

“Buna! Ma numesc Imanuel. Sunt filosof. Toata viata mi-am petrecut-o printre carti, intr-o lume a ideilor. Pana acum, existenta mea a inseamna o pendulare intre librarii, biblioteci si anticariate. Niciuna din etapele gandirii universale nu mi-a ramas indiferenta. De la Socrate la Liiceanu am reusit sa inteleg framantarile ontologice a atator si atator filosofi. Dar nu de asta iti scriu, ci pentru a te ruga sa continui sa fii ospatarul de care avem cu totii nevoie, mai ales noi, filosofii. Stii, in ciuda activitatii mele intelectuale sunt nevolnic, nepriceput, un adevarat monument de stangacie. Nu-mi iese nimic, sunt un adevarat “incurca lumea”. Daca vreau sa imi fac o omleta aproape ca dau foc la bucatarie, daca ma incumet sa bat un cui, doua saptamani nu mai pot folosi tastatura, iar daca trebuie sa repar o priza…scriu sigur, mai apoi, un articol pe tema “La un pas de neant”. Ce mai, am doua maini stangi si mai nou sunt considerat persoana nongrata in orice incapere cu activitate ce reclama indemanare. De fapt, spunandu-ti toate astea vreau doar sa intelegi cat de important este ca tu sa existi si sa iti faci meseria pentru care ai aplecare. Te rog sa ne ajuti in sensul acesta si am speranta ca o vei face. Cu drag, Imanuel”

Scrisoarea unui ospatar catre un filosof

“Salut! Eu sun Florin. Sunt ospatar la “Blitul de aur”. De cand ma stiu mi-a placut sa traiesc printre oameni, sa ma fac util lor, sa servesc mancaruri si bauturi intr-un ambient placut, alaturi de persoane care au respect pentru orice fel de munca. Dar sa fiu sincer, nu de asta iti scriu, ci pentru a te ruga sa continui activitatea pe care o desfasori. Imi place ca atunci cand vin noaptea de la servciu sa deschid o carte si sa citesc cateva randuri care sa-mi “incalzeasca” sufletul. Ba intr-un timp am cochetat chiar cu scrisul, dar nu a fost sa fie. Asta este, fiecare cu aptitudinile lui. Apropo, fiului meu ii plac mult “speculatiile tale existentiale”, asa cum el insusi imi marturiseste. Tot de la el stiu ca materii precum Istoria, Literatura, Foliosofia nu inseamna neaparat o insirurire de evenimente si constatari care sunt inaplicabile lumii in care traim. Ele nu au menirea de a face din noi niste “baze de date”, ci de a ne forma un anumit sistem de valori, altul decat cel centrat in jurul banului si al simtirii telenovelistice. Cu alte cuvinte, fiul meu mi-a spus ca aceste materii scolare ne invata in ultimul rand despre Herodot, ele formeaza mai intai de toate caractere si cred ca societatea de acestea are nevoie in primul rand. Te rog sa continui sa scrii si prin asta sa ne aduci noua, ospatarilor, bucuria de a invata din genul tau de experienta. Cu drag, Florin.”

Scrisoarea unui filosof si a unui bucatar catre Presedinte

“Domnule Presedinte, aceasta scrisoare catre dumneavoastra are ca semnatari doi indivizi care inainte de a fi filosofi sau ospatari sunt oameni. Credem ca ati pus gresit problema vizavi de activitatile noastre. Si inca ceva: daca voturile dumneavoastra vor fie egale la sfaristul alegerilor cu ale contracandidatului direct, iar cele doua voturi ale noastre vor fi astfel hotaratoare, sa stiti ca activitatea dumneavoastra prezidentiala se va incheia, devenind astfel o amintire. Fara nici o urma de malitiozitate, Imanuel si Florin”

“Pacatele” modestiei

Mai e sau nu modestia o virtute in ziua de azi? Asta e intrebarea. Multi cred ca nu, altii ca da, altii cred ca da, dar pana la un punct. Acestia din urma stiu principial ca trebuie sa fie modesti, dar in acelasi timp isi doresc din tot sufletul sa nu fie, mai ales atunci cand sunt pusi in situatia etalarii propriilor competente. Ceea ce le iese acestora pe gura este un compromis intre cele doua simtaminte contradictorii care iau de cele mai multe ori forma mesajelor subliminale, de genul:”Vezi tu cainele acesta? El merge pe strada pe care alergam bucuros cand mi-am luat DOCTORATUL. Doctoratul, da? Foarte dragut cainele…” Unii confunda modestia pura cu modestia viciata, ultima cel mai bine evidentiata de expresia “a face pe prostul”. Modestia in cazul acesta este pervertita intrucat face casa buna cu ironia, fiecare dintre cele doua concepte deturnand sensul celeilalte pana la anulare reciproca. Altii cad in savarsirea asa numitului “pacat de dreapta”, cum il numea Steinhardt, spunand o vorba care ar putea fi luata ca modesta, in ciuda a cea crede cu adevarat despre sine autorul ei. Acesta atitudine ipocrita poate fi cosiderata drept o forma de modestie echivalenta ca sens expresiei populare :”Pe afara e vopsit gardu’, inauntru e leopardu’”. O alta forma de a fi modest este genul de atitudine care presupune, la fel ca in cazul antifrazei, o trimitere care aduce mai degraba a lauda, pentru ca ulterior sa se revina la o modestie, de data asta totala. In cazurile acestea ultime, autenticitatea modestiei da o nota lipsita de infatuare intelesului intregii fraze. Un exemplu in acesta sens intalnim la Goethe: “Tieck e un mare poet, dar a-¬l compara cu mine e ca si cind m-¬ai compara pe mine cu Shakespeare”. Un alt gen de modestie este cel care, paradoxal, isi face din sine un titlu de glorie. Caci unii se lauda, de ce nu, cu modestia lor fara pereche. Pana la urma, modestia pare a fi in zilele noastre, din pacate, asemenea nisipurilor miscatoare: cu cat ne afundam mai mult in ea (ele), cu atat creste riscul de a nu fi observati.

Ps.1: Ideile textului nu sunt concepute pentru a judeca pe altii, ci doar de a “dinamita” niste practici ridicole care pot fi insusite la un moment dat de fiecare dintre noi, cu mine in frunte. Asta nu este un exemplu de modestie, ci un motiv de ingrijorare!

Ps.2: Dupa ce am scris articolul l-am trimis catorva prieteni pentru a le afla parerea in legatura cu fondul si forma textului, pe principiul “Daca lumea iti spune ca esti beat, du-te acasa si culca-te”. Nu am primit prea multe impresii din partea lor. Lucrul acesta ma face sa ma gandesc la un singur lucru: am niste prieteni foarte politicosi!…  Asta nu e un exemplu de modestie, e un al doilea motiv de ingrijorare!

Primarul si tiganii (poveste adevarata inspirata din fictiune)

Undeva in tinutul Putnei exista o localitate candva uitata de lume. Pe atunci, locuitorii, in majoritate tigani, isi pierdusera sperantele si incercau sa se descurce cum puteau, de multe ori alegand mijloacele mai putin ortodoxe pentru a-si duce traiul de la o zi la alta. Dar Dumnezeu a vrut totusi ca aceasta localitate sa intre in randul lumii si ca urmare a trimis in zona un om providential, un personaj care a intregit seria “descalecatelor” medievale coborand parca din legenda. Acesta a fost ales primar in comuna, dar oamenii se asteptau sa fie doar “unul dintre cei multi” care doar se perindasera la conducerea comunei, dar care au renuntat la putina timp, convinsi de zadarnicia lucrului facut in localitate. Sarcina omului nostru nu a fost deloc usoara, tiganii privindu-l la inceput cu indoiala, nu doar pentru faptul ca nu era unul dintre ai lor, ci si datorita predecesorilor sai care promisesera multe, dar fagaduintele lor insemnasera tot atatea deziluzii. Cu toate astea, primarul nu s-a descurajat nicicum, s-a apucat de treaba fara tagada si incet dar sigur rezultatele muncii lui au inceput sa apara. Mai inati un gard, apoi un podet, apoi o gradinita si uite asa omul nostru a reusit sa schimbe fata localitatii si sa castige respectul tiganilor din comuna. Au urmat scoala, dispensarul, asfaltarea comunei si mai ales aducerea apei atat de necesare in curtea fiecarui localnic. Pe langa acestea, primarul ii mai pasuia pe tigani si cu amenzile incasate, nu inainte de a-i mustra pentru comportamentul lor, caci omul nostru nu era doar un bun gospodar, ci si un adevarat stalp al comunitatii din punct de vedere al moralitatii. Si tiganii au inceput astfel sa-l indrageasca. Incepusera sa ii spuna de acum “domnul nostru primar”. Iar acesta a continuat sa munceasca pentru binele comunitatii, astfel incat, in decurs de cativa ani, primarul crease in zona o infrastructura invidiata chiar si de cei de la orase. Toata lumea se intreba acum care este secretul reusitei acestuia, cu atat mai mult cu cat fondurile erau gestionate de catre <Rechinul>, dusmanul “de doctrina” al primarului. Ei bine, omul nostru era atat de istet incat nici nu isi pierdea timpul asteptand cu mana intinsa in antecamera Rechinului, el isi facea propriile sale proiecte de finantare externa si primea astfel banii din surse europene. Dar Rechinul nu se putea impaca cu ideea ca in fieful sau sa existe enclave neconvertite ideologic, oaze pline de verdeata in mijlocul pustiei , asa cum incepuse sa fie localitatea respectiva. Si ca urmare, Rechinul a pornit o campanie furibunda impotriva primarului, concentrandu-si toate fortele sale de “stapan al oceanelor” pentru ca edilul sa fie inlocuit cu un rechin mai mic. Au urmat insulte, neadevaruri si multe bete in roate la adresa primarului, toate acestea avand scopul de a-l compromite pe cel care se ingrijise pana atunci cu atatea pricepere de comunitatea locala. Razvratirea oamenilor locului impotriva fruntasului satului era singura modalitate prin care acesta ar fi putut fi alungat din localitate, iar pentru asta, Rechinul a adus in zona multe iscoade care sa convinga lumea ca primarul nu e decat un amagitor. Pe langa propaganda in favoarea rechinului mai mic care urma sa ii ia locul “domnulu primar”, multe cadouri au mai luat drumul comunei respective, doar doar localnici or sa-l uite pe cel care le facuse atata bine. Caci banii si aurul erau un pret mic pentru Marele Rechin care ar fi dorit sa scape odata pentru totdeauna de incomodul adversar. Iar tiganii, cu atatea cadouri nesperate venite din senin, cu aurul stralucitor si ispititor la picioare erau acum intr-o mare cumpana caci, la drept vorbind, erau oameni saraci, care abia reuseau sa isi duca existenta de pe azi pe maine. In ziua alegerilor, o cohorta de rechini impanzise localitatea promitand oamenilor locului numai lapte, miere si conserve de peste. In ziua respectiva, sustinatorii rechinilor resusisera sa aduca voturi consistente, profitand si de linistea de mormant care se instalase in comuna. Orele treceau si rechinii deja se gandeau la succesul imbatatator care le-ar fi adus mai intai lauda temutului Rechin, iar mai apoi, functia de conducere in comuna. Dar cand mai erau numai doua ore de vot, o armata de oameni se indreapta catre centrul orasului calcand in picioare drumurile laturalnice cu praful ridicat pana la cer si parca prea putin incapatoare pentru a-i inghiti pe toti. Barbati cu mustata intoarsa, femei cu fuste strident colorate, iar in urma lor o mare de puradei cu ochii jucausi si par carliontat. Toti se indreptau in pas hotarat catre sectia de votare simtind ca acum si nu altcandva este momentul sa fie alaturi de primarul lor. Nu erau interesati nici de aur, nici de combinatiile marunte de partid, nici de meschinariile electorale, vroiau doar sa fie alaturi de sufletul comunei lor si i-ar fi fost aproape primarului indiferent de partidul din care acesta ar fi facut parte, caci omenia, cinstea, seriozitatea si priceperea nu au culoare politica. Acum era randul lor sa-si arate recunostinta fata de primar si o facusera cu prisosinta. In final, rezultatul alegerilor a fost unul zdrobitor in favoarea omului nostru care, ramas in fruntea comunei a reusit sa-si duca la bun sfarsit si alte proiecte pe care le incepuse. In cinstea acelei zile, localnicii au sadit in curtea primariei un brad, ca simbol al comuniunii dintre acestia si al luptei pentru dreptate. In ceea ce priveste rechinii, nu are rost sa insistam prea mult aupra lor intrucat, peste 4 ani se vor intoarce din nou, poate mai abili, poate mai puternici, dar niciodata mai legati intru spirit precum…tiganii si primarul lor.

Jurnal II

Am vazut ieri in Iasi un caine care ducea in dinti poseta stapanei lui preocupata cu mersul agale prin Copou. Atitudinea acesta exploatatoare la adresa rasei canine o gasesc foarte periculaoasa intrucat se creaza astfel premisele instalarii comunismului in randurile cainilor aflati tot mai mult sub talpa apasatoare a “burghezo-mosierilor” care isi gasesc cea mai abrutizanta forma de expresie in oameni. Mass Media ar avea de suferit cel mai mult de pe urma translatiei spre stanga a “fostilor prieteni ai omului”. Astfel, sintagma “Cainele de paza al democratiei” ar fi de fapt o contradictie in termini, la fel ca si conceptual de “comunist national”.

In Iasi trecui pe langa un cuplu de la care am auzit involuntar, in clipele intersectarii, cuvintele ei catre el: “Exista cercei de seara, cercei de haine sport, cercei de haine haute coutour…” Dupa 15 minute, timp in care am mancat un sandwich, m-am urcat in microbuzul spre Focsani si nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit aceeasi voce enumerand probabil la nesfarsit. O sa spuneti ca nu se poate. Ba da. “…cercei de haine de vara, cercei de haine trendy, cercei de…”

“Goooooollll !!!” striga toata lumea dezlantuind vacarmul la o partida de fotbal disputata intre echipele scolilor din Urechesti si Popesti. Ma interesez indada cine a marcat si cineva imi spune ca “Urechesti”. Zgomotul e infernal, dar apuc totusi sa ii spun ca am vazut si eu ca Urechesti a inscris, doar ca eu intreb ce jucator. Lumea pare ca nu aude prea bine nedumerirea mea care isi gaseste manifestare atat prin interogatie cat mai ales prin gesticulatie si imi repeta ca “Urechesti a marcat”. La limita rabdarii, intreb a treia oara despre ce jucator este vorba si mi se raspunde in cor, tot pentru a treia oara: ”Urechesti” … Stiti ce? De unde era sa stiu ca la Scoala Urechesti din localitatea Urechesti este un baiat care joaca fotbal in echipa din Urechesti si se numeste Urechesti Florin…?

Cineva imi spune ca nu-i plac articolele mele si ca “oricum sunt luate dupa net”. Ultima remarca ma flateaza intrucat din ceea ce spune el reiese faptul ca doar netul este depozitarul articolelor de valoare. In cea ce priveste prima remarca… aceasta mi-a stricat ziua.

Felix de Azua ne avertizeaza: “Crima si pedeapsa” nu este cartea de capatai a celor care studiaza Dreptul Penal. In cea ce ma priveste marturisesc ca niciodata nu e prea tarziu sa aflu lucruri noi…

Altcineva ma intreaba de ce as citi “Povestea unui idiot spusa de el insusi”, de acelasi Felix de Azua, daca nu din motive ce tin de solidaritate de grup, vrand astfel sa insinueze ca idiotii, printre altele, se citesc unii pe altii. Sincer, imi vine greu sa cataloghez pe cineva astfel, dar omul cu remarca chiar este un idiot caruia nu i-ar prinde rau sa puna cateva ganduri pe hartie dat fiind succesul cartii mai sus amintite si implicit al autorului ei. Da, dar marele lui merit este acela de a fi totusi un idiot cu simtul umorului !

Citii o carte in care Paul Everac face o comparatie intre Stefan cel Mare si Ceausescu, accentuand ideea, vezi Doamne, ca primul s-ar fi prosternat in fata polonezilor la Colomeea, in timp ce “tovarasul Ceausescu” a fost un simbol al neatarnarii care merita salbe si onoruri pentru afirmarea demnitatii nationale in lume. Comparatia imi pare a fi atat de deplasata incat simt nevoia sa formulez o alta si mai deplasata, dar, paradoxal, mai apropiata de adevar, zic eu. E ca si cum l-ai proslavi pe Stalin pentru cumsecadenia de a-i da “buna seara” unei vecine de la Kremlin, uitand milioanele de crime comise in numele sau si de a-l condamna in acelasi timp pe Petru I pentru infatuarea de a se crede “cel Mare”, in ciuda staturii sale scunde.

Nu conteaza cate carti ai citit, ci doar cate ai asimilat. Imi amintesc ca am citit odata o carte care se numea si nu vad nici un motiv pentru care nu s-ar mai numi “Colectivizarea in judetul Constanta”. In carte era vorba in mod cert despre o colectivizare, dubiile le am in legatura cu locul punerii sale in aplicare. Din cauza memoriei scurte oscilez intre judetele Constanta si Ialomita…

Daca ai o perceptie antonimica a lucrurilor citeste Can Can si uita-te la Otv. Sunt cei mai buni profesori de viata, intrucat, cunoscand prostia iti poti da usor seama ce inseamna desteptaciunea.

Din totalul celor care spun “Am iesit urat in poza asta”, doar doi, trei au prins intradevar o zi mai proasta in momentul pozarii. Tocmai am fost rau!