Omul-fiinta paradoxala

Sunt oameni care isi traiesc viata cu teama si oameni care sunt atat de optimisti incat vad partea plina a paharului, chiar si in infern.
Sunt oameni care, recunoscand 99 la suta din adevar traiesc cu indoiala in suflet si oameni care prefera adevarul prin surghiunirea paznicului minciunii care ocroteste acel 1 la suta.
Sunt oameni care fac elogiul tacerii, vorbind doua ore incontinuu si oameni pentru care tacerea este, de fapt, un strigat.
Sunt oameni cititi, dar de o incoerenta verbala regretabila si oameni neinstruiti, dar cu un “discurs” de o elocinta exemplara. (adaptare dupa G. Ibraileanu: “Omul cult e intotdeauna mai tacut”)
Sunt oameni nescoliti care spun “multumesc” si oameni cu licente si diplome pentru care manierele sunt doar niste excentricitati.
Sunt oameni care sunt fericiti pentru ca le lipsesc cele mai putine lucruri si oameni care sunt nefericiti pentru ca au cele mai multe lucruri, nu insa si ceea ce au nevoie. (adaptare dupa Octavian Paler)
Sunt oameni care spun lucruri grave printre nimicuri si oameni care spun nimicuri printre lucruri grave.
Sunt oameni pe care ii iubesti din admiratie si oameni pe care ii admiri fara a-i putea, insa, iubi.

“Iarasi oameni…”
Marin Preda – “Morometii”

Sunt oameni pentru care intentiile sunt mai importante decat faptele si oameni pentru care faptele inseamna totul.
Sunt oameni care se bucura de fericirea cuiva, cat timp acel cineva le este aproape si oameni care au puterea de a iubi neconditionat.
Sunt oameni care gandesc in <litera legii> si oameni care gandesc in spirutul aceleasi legi, ultimii refuzand sa accepte ca unu si cu unu fac intotdeauna doi.
Sunt oameni care isi impart semenii in <buni si rai> si oameni care valorifica “omul frumos” din fiecare, scotand ce-i mai bun dintr-un om.
Sunt oameni care, nestiind sa citeasca printre randuri, dau cu piciorul la tot si oameni care isi creaza “chip cioplit”, din acelasi motiv.
Sunt oameni care zic “Nu a mers” si oameni care spun “Nu ar merge”.
Sunt oameni care iubesc prin gesturi eroice si oameni care iubesc in tacere.
Sunt oameni care apreciaza totul atunci cand cred ca au pierdut totul si oameni care considera ca niciodata nu e prea tarziu.
Sunt oameni care isi ascund timididatea in spatele sarcasmului, nestiind sa spuna, de fapt…“te iubesc”.

Video-cultura

(diatriba mai mult sau mai putin cordiala)

Parafrazandu-l pe Holderin cu al sau vers, “La ce bun poetul, in vreme de seceta?”, ne-am putea intreba la ce buna televiziunea in vreme de criza, cu a sa “seceta” de programe, nu de calitate, ar fi prea relativa aprecierea asta, dar care sa lase macar, intr-un fel sau altul, urme pozitive in creierele sau inimile noastre. Explicatia lui Octavian Paler vizavi de interogatia poetului german are la baza cuvantul <speranta>, in sensul ca menirea poetului nu este aceea de a se arata “viteaz” la bine, atunci cand norii se aduna pe cer negresit, ci de a face speranta sa ramana treaza in inimile celor care, in vreme de seceta, par a se indoi ca, totusi, ploaia exista. In ceea ce priveste programele Tv, speranta in realizarea emisiunilor stimulatoare de cortex cerebral, de exemplu, e o iluzie si asta din cauza zeului Rating care transforma orice tentativa televizata lipsita de paine, circ, bici si sange, intr-o batalie pierduta inainte de a avea loc. In cazul programelor Tv, “ploaia” sau nadejdea in realizarea unor emisiuni, lipsite macar de grotesc si bascalie de prost gust, pare sa fie peste puterile unor televiziuni pentru care emisia e un business, nu un mijloc de luminare a maselor, cu apropouri la Budha sau Confucius. Insa am inteles motivatia, iar odata cu intelegerea profunda a misiei emisiunilor in cauza, zbucimul meu launtric, de telespectator pana nu demult in agonie, a luat sfarsit. O sa incerc sa ma fac inteles indata. Va rog, in schimb, domnilor producatori de programe tv, sa nu-mi reprosati ingustetea de deontolog fara vocatie in aprecierea emisiunilor dumnevoastra si, mai ales, sa nu-mi faceti trimiteri la telecomanda ca la un autor clasic, indispensabil desavarsirii personale la care, propabil, va inchipuiti, in mod ironic, ca ravnesc. In felul acesta ne-am scuti reciproc de vorbe tendentioase, fie cu privire la banuiala dumneavoastra legata de ipocrizia mea, fie pentru ca ati putea parea cel putin ridicoli daca a-ti insinua sau exclama ca telecomanda mi-ar oferi prea multe optiuni. Stiti, de regula, dintr-un soi de patriotism care nu are legatura cu faptul ca nu stiu limba bahasa, prefer posturile romanesti, nu pe cele din Indonezia, in mod sigur mai etice sau chiar politically correct… Cum va spuneam, am inteles acolo unde, aparent, parea de neinteles. Anume ca scopul scuza mijloacele si ca, de fapt, telul emisiunilor dumneavoastra este unul nobil, in ciuda cailor neortodoxe prin care se ajunge la el. Incerc sa nu fiu malitios si intratat de incuiat incat sa cred ca as putea obiectiv, prefer sa ma situez in limitele unei subiectivitati oneste prin a spune doar ceea ce cred. Ba chiar latura cordiala a argumentatiei abia acum incepe, convins fiind ca, de fapt, noi, telespectatorii, suntem cei care gresim si asta deoarece plecam de la premisa gresita ca ceea ce este rau este implicit si neconstructiv, neintelegand ca, de fapt, emisiunile dumneavoastra chiar ne imbogatesc, rafinandu-ne sistemul de valori de la un episod la altul. Cu o singura conditie bag de seama. Sa avem o perceptie antonimica a lucrurilor, nu-i asa? Astfel, orice tampenie aparuta pe “sticla” poata sa fie preschimbata intr-un moment de gratie spirituala si nu numai, pe principiul “Cunoscand prostia, iti poti da seama foarte usor ce inseamna desteptaciunea”. Cred ca nu exista vrun dubiu legat de imbecilitatea multor emisiuni de la Tv, nu? Aici discutam doar despre impactul lor final, despre rostul lor vizavi de ce am avea sau nu de invatat de la ele. Gandindu-ne ca ne-ati fi jignit inteligenta daca a-ti fi produs emisiuni din care sa reiasa limpede mesajul initiatic, nu ne ramane decat sa va multumim pentru incercarea de a ne testa vigilenta si pentru subtilitatea de a ne arata printre randuri drumul luminos. Cine zicea ca dintr-un camp parjolit nu pot creste flori, …fie ele si de mucigai!?

Ps: Ar fi totusi si lucruri de la care am avea de invatat din tot ceea ce vedem la Tv, inafara emisiunilor informative? Cu siguranta! Insa cred ca nu intratat de multe incat sa imi vina in minte, acum, mai mult de un exemplu: plansul amar al unui om pe nume Razvan Lucescu dupa cea mai stralucita victorie a carierei sale de antrenor. Actualul selectioner al nationalei de fotbal realizase ca bucuria sa era intemeiata pe amaraciunea sau pseudoamaraciunea advresarului, nimeni altul decat tatal sau. Un gest cat o mie de cuvinte care exprima o intreaga filosofie de viata si care ma face bucuros ca am, totusi, un televizor. Oricat de patetic sau aiurea ar suna asta…

Jurnal VIII

(trecut-prezent-viitor)

Sunt intratat de matur sa stiu ce imi doresc in viata asta si intratat de imatur sa cred ca se si poate realiza.

“Uneori, omul e in situataia lui Hernado Cortez, aceea de a da foc corabiilor care l-ar putea duce inapoi, pentru a merge inainte.” Octavian Paler

Uneori, trecutul inseamna reazemul fara de care nu poti avea un prezent, alteori este o piatra de moara care, nu doar ca sugruma prezentul, dar este cea mai mare amenintare la adresa viitorului.

Cea mai mare risipa e atunci cand “investesti” sentimente intr-o dragoste care duce niciunde.

Imi e frica de doua lucruri: de a pica in schizofrenia bascaliei si, mai mult decat toate, de a face parte din categoria celor care nici ei nu sunt fericiti, dar nici pe altii nu ii lasa sa fie.

Uneori e mai bine sa iti ceri scuze tacand decat sa incerci sa faci acelasi lucru prin vorbe.

Daca as putea sa fac cateva personae fericite pocnind din deget, as face-o, dar nu pentru ca as fi vreo bunatate de om, ci pt ca mi-ar placea sa le vad tot timpul zambind.

Nu e ciudat ca cel mai frumos exemplu de dragoste este cel al unei iubiri neimpartasite? Printesa Elena-Elena Lupescu-Carol al II-lea. Prima femeie reprezinta dragostea pura, cealalata dragostea fierbinte. Al treilea este obiectul dorintei celor doua femei. De fapt, unde imi este curtoazia !?, al doilea nu este un obiect, este un rege care a ales dragostea fierbinte in detrimentul celeilalte. Cand regele isi traia, in Portugalia, ultimele momente ale vietii, inaintea despartirii de cele lumesti, cea care l-a avut in grija pana la ultima suflare a fost cea care l-a iubit cu adevarat. In acelasi timp, <dragostea fierbinte> petrecea in saloanele luxuase ale Europei…

“-Doamne, ce frumos vorbeste tipul asta despre dragoste. Cata profunzime, cata emotie, cata sinceritate. Vorbele astea nu pot veni decat din sufletul unui om cu o inima calda si vesela. Probabil ca prietena lui e cea mai fericita fata din lume !
-Ba mie imi pare a fi al mai trist dintre toti…”

Cateodata, reflexul meu este acela de a traduce “hope” prin specia aia de ornitorinc pe care o vazui intr-o zi la Maruta .  Dar doar catoadata! Ok, gata cu sentimentalismele… Vreau sa inchei altfel.  Cum vi se pare Maruta? Nu credeti ca seamana cu specia de ornitorinc de care vorbeam? Nu stiti despre ce specie e vorba? Corect, dar faptul ca il stiti pe Maruta ar trebui sa va faca sa aveti, totusi, o idee.  Sper ca prin zicerea asta sa nu intru  in contradictie prea tare cu punctul 5 al jurnalului.

Domnul Nache

(portretul romanului autentic)

Il vad uneori, din masina, cum goneste pe strada tinand in mana o geanta ce cotrasteaza cu statura sa impunatoare, de om nestrain de educarea trupului sau care pastreaza si la respectabila varsta de mai bine de 60 de ani, o suplete de invidiat. La cei aproape doi metri pe care ii are, domnul Nache, profesor de meserie, pare un Gulliver ratacit printre staturile mai putin generoase care misuna in jurul lui. Dascalul este un “domn Trandafir” modern, o sinteza a valorilor traditionale cu dreapta masura in judecarea realitatilor actuale, atat din scoala, cat si din viata. Cand vine vara, acesta isi lasa vocatia de pedagog “la garderoba”, asa cum acestuia ii place sa spuna si imbraca straiele de agricultor, punand cu strasnicie mana pe sapa, caci domnului Nache ii place sa umple masa cu roadele munci sale, nu ale altora. Cand vorbeste despre plug, despre prasit, despre taranul din el, domnul Nache o face cu atata insufletire si haz de mucalit de iti este mai mare dragul sa il asculti. Dar acesta doar “imprumuta” din calitatile taranului roman autentic. Caci pe langa onestitatea, intelepciunea si puterea de munca specifice omului satului, domnul Nache este, mai degraba, un domn, un belfer, paradoxal, in sensul cel mai lipsit de ostentatie cu putinta. Existenta lui pare croita la intersectia transhumantei cu pragmatismul veacului nostru, dascalul doar purtand in sine profunzimea satului romanesc, dar comportamentul sau lasa impresia unui aristocrat in toata regula. Domnului Nache ii place sa manance pe saturate si sa bea dintr-o inghititura un pahar cu vin rosu, dupa festin, insa fara a depasi vreodata masura. Acesta rupe painea cu nesat, nu cu ifose de cucoana simandicoasa, convins, dupa cum spune ca “ziua e lunga pana diseara”. Domnului Nache nu ii place sa umble cu fofarlica sau cu ocaua mica, este corect, mai cu seama atunci cand altii au de patimit. Atat ii trebuie cuiva sa fie lipsit de bunacuviinta la adresa altcuiva ca isi gaseste in domnul Nache un adversar neimpacat. Acesta sare negresit in apararea invinuitului aflat in dizgratie, “tunand” ca din senin, insa nu cu patima, ci cu vorba dulce, izvorata din sufletul lui care, desi tabacit de incercarile vietii, si-a pastrat bunatatea si veselia, in ciuda ochilor uneori tristi si melancolici care ii tradeaza o taina ce o poarta cateodata cu sine. Caci domnul Nache, pe cat de muntos si de bine legat ii este trupul, pe atat de sensibil si delicat este in abisul fiintei sale, insa nu ar lasa sa se vada asta pentru nimic in lume, doar nu este el omul care sa se planga de ceva. Ii place viata prea mult pentru a face asta. Niciodata nu ar putea, in ciuda stilului sau direct, sa supere, cu intentie, pe cineva cu vreo vorba. Domnul Nache nu ii spune preotului din scoala “parinte”, la fel cum fac toti ceilalti din cancelarie, ii spune “popa”, insa nu din fronda sau pentru ca ar nesocoti credinta, ci pentru ca termenul ii este mai apropiat inimii si acceptiunii sale despre ceea ce inseamna religia. Ca domnul Nache nu pleaca de acasa fara a face semnul Crucii, toata lumea o stie, iar cand se aseaza la masa, asisderea. O singura data l-am vazut insa nervos, atunci cand cineva a incercat sa-l imbrobodeasca, in legatura cu existenta lui Dumnezeu, argumentand savant in sensul unui ateism rece. Domnul Nache l-a ascultat cat l-a ascultat dupa care i-a taiat-o scurt, asemenea romanului autentic ce inghite nesocotintele la adresa sa, dar nu si la adresa sacrului din sine. ”Eu judec credinta, nu cu inima sau cu gandirea, ci cu toata fiinta”, i-a zis acesta omului in cauza, dupa care a parasit incaperea, caci nu vroia sa ii vada lumea fata tremuranda, consecinta a invadarii, fara tact, a credintelor sale intime. Cand s-a intors, mai degraba suspectai cocosul ca face oua decat vreo urma de remuscare din partea dascalului la adresa interlecutorului de pana atunci. Acesta este este domnul Nache, un roman autentic si un adevarat model pentru cei care vor sa ii calce pe urme. Si cate-ar mai fi de spus…

Elogiul Dragostei

Dragostea e romantismul punerii in practica a urmatorului scenariu: el vrea sa faca totul pentru ea, insa, sfarseste prin a face totul…pe dos. Dragostea e un paradox: nu merita sa lupti daca stii ca nu o poti avea deplina, dar se cuvine sa te tarasti daca apreciezi ca merita sa o impartasesti macar pe sfert. Dragostea nu e nici macar un paradox. Poate fi orice, atata timp cat acel “orice” are legatura cu verbul “a iubi” care, la randul lui, se revendica de la chestia aia minunata care se intampla intre doi oameni de sexe diferite. Dragostea e o portocala! Conditia, insa, este ca ambilor sa le placa citricele. Dragostea e marul al mai mare pe care el i-l ofera ei dupa ce umanul din sine il ispiteste sa muste el primul. Dragoste e atunci cand el, la rugamintea ei, gateste o portie de cartofi prajiti la miezul noptii, chiar si bolborosind. Dragostea e chestia aia banala de 5 lei pe care el i-o cumpara ei dupa ce bate magazinele timp de cateva ore. Tristetea ca nu ii poti lua ceva mai scump si mai frumos, cautarea in sine precum si sufletul pus in a-l gasi fac lucrul cumparat nepretuit. Dragostea e atunci cand amandurora nu le este frica de viitor, atat timp cat se tin de mana. Dragostea e vanataia lui pricinuita de gardul prea inalt care adapostea floarea ei preferata. Dragostea e mana ei peste mana lui atunci cand se simte nedreptatit. Dragostea e singurul joc din lume unde doi pot urca pe cea mai inalta treapta a podiumului. Dragostea e atunci cand fericirea de pe chipul ei il face pe el sa isi sune seful si sa ii spuna: “Buna ziua! Stiti ce? Macar sunt un <incompetent> fericit !” Dragostea e atunci cand el este distrat si uita ceea ce ea ii spune la cinci secunde dupa ce aceasta i-a zis, tot dragoste fiind si scuzele lui cerute in urmatoarele doua ore. Dragoste e atunci cand capul ei se odihneste pe umarul lui. Dragostea e atunci cand, ascuns dupa perdea, el ii vede zambetul ei in momentul in care aceasta citeste biletul cu versurile lui scrise cu suflet, dar despre care el insusi este constient ca sunt scrise <cu mana stanga>. Dragostea e fericirea de a fi impreuna la bine si puterea de a depasi greutatile in doi. Dragoste mai e atunci cand amandoi cred ca “sentimentele platonice” sunt doua orase undeva in Extremul Orient.

Dragostea inseamna incredere. Dragostea e atunci cand zambesti, atunci cand speri, atunci cand plangi, atunci cand esti recunoscator, atunci cand lasi de la tine, atunci cand ierti si atunci cand faci sacrificii. Dragostea e acel ceva care izvorasete nu din creier, nici macar din inima, ci din toata fiinta. Si poate mai mult decat toate, dragostea e atunci cand, ducandu-te la prietena ta si incercand sa ii spui ce simti pentru ea, convins ca o pacalesti cu definitiile citite de la un nebun in ziar, o privesti in ochii si, balbaindu-te pret de cateva secunde, o faci sa rada dupa ce ii spui ca, totusi, nu poti exprima in cuvinte ceea ce simti. Apoi singur te minunezi cum e posibil sa fi uitat… tot.

Simt enorm si vad monstruos II

“Simt enorm si vaz monstruos”

I.L. Caragiale

Lui C. nu ii place sa fie numit intre. Nu “Intre”, ci intre doua notiuni care ar lasa impresia unei ambiguitati. C. este omul lui “totul sau nimic”, al lui “ori ori”, calea de mijloc fiind pentru acesta un real motiv de indispunere si revolta. Daca vrei sa-l scoti din sarite pe C. nu este nevoie decat sa-i spui ca este “destul de istet”, “aproape frumos”, “mai mult sau mai putin comic”. Lui C. ii displac chiar si catalogarile la superlativ, el se multumeste doar cu o categorisire franca, lipsita de neclaritati de sens. Tocmai din acest motiv, cand vrei sa-i faci aprecieri estetice, de exemplu, e indicat sa-i spui lui C. daca este urat sau frumos, din doua una, macar sa stie omul o treaba. Lui C. i se pare ca “destul de frumos” este doar o subtilitate diplomatica ce trimite la ideea de “urat” sau, mai inconfortabil, presupune existenta nedorita a altcuiva mult mai estetic decat el. Ulitima data cand ne-am intalnit ma intrebase: “Ce impresie ti-am lasat eu in ultimii ani?”. Problema e ca raspunsul trebuia nuantat, acesta nefiind in alb-neagru, mai précis , nici “Buna”, nici “Rea”. Cum nu puteam sa-l mint, dar nici sa fiu lipsit de tact mi-a trecut prin minte sa-i spun ca am o parere nici prea prea, nici foarte foarte, incercand astfel sa ma situez pe o linie de mijloc, fara a face aprecieri definitive. Dar vorba mi-a luat-o inaintea judecatii si am raspuns la repezeala, pe un ton care nu lasa loc de indoiala: ”Rea!!!” … Luat total pe nepregatite de raspunsul meu, C. ma intreaba pe un ton induiosator si vizibil derutat, dupa cateva secunde bune de nedumerire : ”Rea !?… Nici macar…destul de buna?…”

Cand l-am vazut pe Anonim mi s-a parut de o credulitate vecina cu naivitatea la puterea a zecea. Omul parea sa creada totul, chiar si lucrurile cele mai absurde venite, fie din partea unui emitator abilitat in domeniu, fie a unui diletant “specialist” in a-si da cu parerea. M-am intrebat atunci de unde stia el care e specialist si care e doar fudul… L-am intalnit pe credul intr-o galerie de arta unde acesta priza informatia ghidului intr-o maniera umila, parand a refuza cu obstinatie sa-si puna in cap semnul intrebarii, macar ca marca onorifica a expresiei “Ma indoiesc, deci exist”. Prietenul care ma insotea, sugubat din fire, luandu-si un aer de cunoscator il intreaba pe Anonim daca stie cate ceva despre sarbul El Greco, mai precis cum si-a fundamentat acesta sculptura pe natura moarta in care, drujbele, testoasele si untul de arahide sunt simboluri incontestabile ale clar-obscurului. Raspunsul candidului personaj a fost urmatorul: ”Serios? Cat traieste omul invata, nu stiam… Multumesc mult!” Apoi ne-a zambit condescendent dupa care a parasit sala, lasandu-ne sa ne amuzam fonic, in plinatatea desteptaciunii noastre abia suportate organic. Cand am iesit din galerie am auzit doar atat: “O zi buna domnule director de galerie”, apoi am surprins zambetul socratic al destinatarului vorbei in cauza, nimeni altul decat “credulul” intalnit mai devreme. Am amutit pe loc. Nu doar ca am gasit un raspuns amar la intrebarea cu “specialistul si fudulul”, dar am uitat, dintr-o data, de toti Titienii, Cezannii, si Ingresii, amintindu-mi in schimb un domeniu mult mai apropiat propriilor competente: desenele animate cu Tom si Jerry, mai cu seama episodul in care Tom a calcat pe grebla…

Romanta uratului frumos

Linda…
Sunt neprieten cu oglinda.
Is <estetica uratului> picata din cer
Cu influente din Arghezi
…si Baudelaire.
Is plasmuirea ingerului slut
Cu palos afectiv in rol de scut.
Sunt livid, cu ochiii nezglobii
Curat Rembrandt
…din autoportretele tarzii.
Dar sa stii…
ca te iubesc! Si…
cand te vad,
seara pe strada
sau la tine in ograda,
inima-mi,
pana atunci ne-buna,
bate nebuna
si din diform
pe loc ma transform.
In oglinda-mi caut privirea
si zambetul sters,
acum totul e invers.
Dragostea ma face frumos…
Sunt frumos !
“Io-s !?”

Doamne…
Indoiala…are un cost?
Te rog, fii bland si iarta-l pe al tau prost.

Schimbare

(Simpla poezie a lucrurilor mici)

Cand te gandesti sa faci lumea-n care te-ai nascut mai buna,
nu te apuca de revolutii !
E suficient sa-ncepi prin a-i spune dusmanului tau “buna”.
Cand te gandesti sa iti ajuti mama,
nu te apuca sa-i faci din cutit drujba !
E suficient sa-ncepi prin a spala un vas cand vine obosita de la slujba.
Cand te gandesti sa-ti faci prietena fericita,
nu te apuca sa-i aduni astrele toate !
E suficient sa-ncepi a-ti aminti banalul cu insemnatate.
Cand te gandesti ca lucrurie nu stau asa cum ti-ai dorit candva,
nu te multumi doar sa gandesti !
E suficient sa-ncepi…ceva…de undeva.

Intre a cauta scuze si a cere scuze

Daca lui Iuda am incerca, noi romanii, sa-i gasim circumstante atenuante, precis am face din el autorul celei de-a cincea Evanghelii. A-ti crea un alibi, a aduce justificari, a cauta circumstante atenuante sunt tot atatea feluri de a gasi scuze. O mare frana in calea dezvoltarii noastre personale, dar si ca popor, imi pare a fi tocmai atitudinea prin care ne gasim justificari, mai ales atunci cand simtim ca situatia ne scapa de sub control. Si ca orice problema care nu este din start rezolvata, aceasta se transforma in epicentrul altor greseli care decurg una din alta, creandu-se, astfel, o avalansa pricinuita de o minciuna “inofensiva” echivalenta unui banal bulgare de zapada aruncat la vale. Mai intai ne gasim scuze, apoi gasim tapi ispasitori, apoi avem tendinta de a debita orice , numai de dragul “aterizarii” mereu in pozitie bipeda, chiar si atunci cand evidentele ar trebui sa ne creeze dificultati in a ramane cu fruntea ridicata catre linia orizontului. Romanului ii plac scuzele intrucat, prin ele, isi gaseste justificarea perfecta a ceea ce acestuia nu-i convine. Dar nu despre justificarile romanului din popor vreau sa vorbesc, ele pot influenta doar la nivel individual sau, cel mult, la nivel de comunitate. In fond, intreseaza mai putin daca X-ulescu, intr-un moment de neatentie, a dat cu oistea in gard la propriu, iar apoi a gasit circumstante atenuante ale ispravei sale prin referiri la Miscarea de Rotatie sau Revolutie a Pamantului. Dar a ocupa o functie de conducere, a reprezenta interesele celor care te mandateaza pentru asta si a nu-ti asuma greselile tale sau ale altora din staff-ul tau, mi se pare un lucru foarte grav. Uitandu-ma la evolutia cazului Ministrului Tineretului si Sportului ma incearca un sentiment de disconfort, mai ales atunci cand aud ca “Va continua sa ocupe functia pana cand organele abilitate vor da un verdict in acest caz”. Apoi justificari de tot felul ridicate la rang de axioma. Coborand in istorie, avem exemplul unui Nixon care, dupa afacerea Watergate, si-a cautat scuze, apoi a fost fortat sa demisioneze. O atitudine laudabila a avut fostul cancelar al Germaniei Federale, Willy Brandt, care si-a dat demisia imdediat ce serviciile secrete au descoperit că unul dintre secretarii săi lucra pentru est-germani. Diferenta intre cele doua personalitati e ca, desi ambii au avut aceeasi soarta,  doar unul a stiut cum sa iasa nepatat din sistem. Un caz mai apropiat zilelor noastre este cel al fostului Presedinte al SUA, Bill Clinton, care, implicat intr-un scandal, de alt gen ce-i drept, cel sexual, a avut o atitudine oscilanta, dar finalmente onesta. Acesta si-a gasit mai intai scuze, dupa care si-a cerut scuze, ultima atitudine dublandu-i practic simpatia in randurile americanilor. La noi insa, toti cei care au gresit sau asupra carora a planat suspiciunea greselii, si-au gasit si continua sa-si gaseasca tot soiul de justificari. Situatia ministrului amintit e exponentiala in acest sens, intr-un caz in care demisia de onoare ar fi trebuit sa se afle inca de a doua zi pe masa premierului, apoi sa se incerce probarea nevinovatiei. Dar probabil ca intre <Ei si Ei> se merge pe ideea “Nu mor caii cand vor cainii”, iar intre Ei, generic vorbind si Noi, inca functioneaza metoda reconditionarii dupa cum urmeaza: ”Dosit un timp, alta frezura, alt sacou si e ca nou”. Pentru niste politicieni de un alb stralucitor…

Ps: Interesant este ca atunci cand cautam scuze, le gasim in 100% din cazuri…

Napasta locului 2 (pamflet)

“Ce trist e sa traiesti intr-o lume in care doar locul intai conteaza” spunea Robert Scott dupa ce, ajuns la Polul Sud, a constatat ca Amundsen atinsese primul, cu o luna inainte, punctual cel mai sudic al globului. Asadar, ce mai inseamna locul al doilea intr-o lume dominata de superioritatea ariana doar a celui mai bun? Lupta pentru prima pozitie pare a fi creionata undeva in codul genetic al fiecaruia dintre noi. Doar atunci cand suntem la baza unei ierarhii nu ne propunem direct sa fim “numarul 1”, impulsul fiind inca recesiv, insa odata ce ajungem pe o treapta superioara, a primilor 10 dintr-o oranduire, tendinta de preamarire devine latenta fara doar si poate. Asa stand lucrurile, a fi numarul doi inseamna mai mult decat a inregistra un esec, e crunta dezamagire si motiv de inciudare, gandurile nelucrand in favoarea ideii ca ai sub tine poate 1000 de candidati, ci doar in directia contientizarii ca o singura persoana te priveste de sus. Ce poate fi mai rau decat atat !?… Ei bine, se poate si mai rau! De exemplu, sa ocupi locul al doilea, nu din 1000 de candidati, ci doar din doi, caz in care nu esti doar al doilea, ci si ultimul. Se poate si mai rau de atat? Bineinteles! La nivel anecdotic, cand, umilinta fara margini insemna a te confrunta cu tine insuti si a iesi pe locul al doilea, Muhamad Ali avand o exemplificare buna in acest sens: “L-am vazut pe George Foreman boxand cu umbra sa si umbra a castigat”. Acest ultim punct de vedere poate fi privit si din alta perspectiva, caci asa cum exista o clasare dezonoranta, cea a locului doi intr-o lupta cu un singur candidat, poate exista si o clasare secunda demna, insa in coordonate inverse primului caz. Exemplul in acest sens se intampla sa-l ofere tot un sportiv american care, intrebat fiind cum e ca dupa ani la randul de suprematie in sportul practicat sa fie nevoit, acum, sa incline steagul si sa se multmeasca pe pozitia secunda, a raspuns: ”Eu locul 2? Poate in ierarhia facuta de voi. Facand tot ce era omeneste posibil pentru a castiga eu ma consider un invingator, competitia fiind tot timpul cu mine insumi”. Aceasta abordare tine, insa doar atunci cand detii s-au ai detinut preeminenta intr-o sfera de activitate, altfel, a te raporta exclusiv la tine ca la un guru al domeniului respectiv, aduce mai degraba a consolare sau mai rau, a ignoranta si cel mai rau, a infatuare. Dar se poate si mai rau de atat? Categoric, da! E vorba de situatiile in care stii ca esti al doilea, dar ti se spune acest lucru intr-un mod cat se poate de explicit, anume ca urmeaza sa ocupi postul format din alaturarea prefixelor “vice” sau “sub” la slujbele dupa care tanjesti si care ti se flutura acum cu cinism pe sub nas, fara a le putea “palpa”, precum in cazul functiilor de “vicepresedinte” sau “subsecretar de stat”. Stationarea timp indelungat pe infamul loc 2 poate produce sechele insurmontabile, iar in cazul in care, sa presupunem, ocupantul locului al doilea isi depaseste totusi conditia, am putea avea parte de frustrari refulate sub forma cultului personalitatii, caci persoana ajunsa in top e susceptibila de a refuza locul 1, preferand in schimb sa fie ‘cel de-al 11-lea’ sau chiar “al 111-lea”,  pe principiul “Cu cat mai multi de <1>, cu atat mai bine”. Si totusi… se poate si mai rau de atat ??? Indubitabil! Sa fii pe locul al doilea si sa traiesti in tara in care se creaza precedente doar in favoarea potentatilor zilei… (va urma)

Ps: Textul “se crede” un pamflet si trebuie tratat ca atare.