Ageamiu (confesiune)

Cand am facut scoala de soferi, la 18 ani, am avut revelatia lucrului despre care o sa va vorbesc acum. Eram atat de novice in ale sofatului incat instructorul meu a inteles imediat cu cine are de-a face si ca urma sa-si dea testul carierei lui cu un “balaur” cu 10 maini stangi si <greu de cap> pe deaseuprea, asa cum, cu ingaduinta, as putea sa-mi caracterizez, acum, veleitatile soferistice de atunci. Daca la teorie ma descurcam onorabil, practica, insa, ma haituia mai intai, apoi ma chinuia prin tortura, pentru ca, intr-un sfarsit, sa ma omore cate putin cu fiecare sedinta de instructaj. Marele castig al lunii de supliciu, cat a durat initierea, a fost, de fapt, rezonanta cu o vorba de-a instructorului, vorba care si-a gasit ecou, pana azi, in mintea, mai bine zis, in creierul meu lipsit de circumvolutiunile responsabile cu impulsurile coordonarii indemanatice. ”Nu vreau sa fii un sofer ageamiu”, imi spunea stradalnicul instructor, siderat de “bolovanul” care ii iesise in cale si care risca sa ii compromita faima, ba chiar sa-i “intunece” meritele incontestabile ale formarii atator soferi iesiti de pe mana sa. …“Nu vreau sa fii un sofer ageamiu”…ageamiu, ageamiu, ageamiu. Sofer ageamiu, student ageamiu, profesor ageamiu, om…ageamiu. De fiecare data cand ma implic intr-o activitate nu imi este frica de mediocritate asa cum imi este frica de conditia de ageamiu. Si cum de ceea ce iti este frica nu scapi, marturisesc ca multe imi sunt preocuparile in care nu ma dezic de la spaima mea existentiala: aceea de a fi ageamiu. Am speranta ca dumneavoastra nu-mi veti urma exemplul si nu veti lasa ca acesta meteahna sa puna frau preocuparilor pe care le aveti. Astea fiind spunse, nu imi ramane deca sa va urez, in graba, un weekend “de catifea”! Acum chiar trebuie sa plec. Taxi…!!!