Crede si nu cerceta !?

„Un om de stiinta nu trebuie sa se intrebe daca Dumnezeu exista, el trebuie sa stie asta”

Nicolae Paulescu

Evul Mediu este considerat, mai mult sau mai putin intemeiat, ca fiind „o noapte de o mie de ani” in istoria omenirii. Acest lucru si datorita institutionalizarii, prin intermediul monstruoasei Inchizitii, a unui adevar spiritual rigid si mai ales dominat de superstitii. Ideologia promovata de catre Inchizitie poate fi sintetizata prin doua sintagme: „Cine nu e cu noi este impotriva noastra” si mai ales „Crede si nu cerceta”. Ultima expresie a fost si mai este considerata de catre multi drept principala frana a dezvoltarii spiritului uman constrans la a se supune orbeste fata de valorile unei lumi guvernate de „neajunsurile” religiei. Dar asta sa insemne religia in general si crestinismul in particular: sa credem si sa nu cercetam? Oare crestinismul sa fie o impostura careia sa ii fie teama sa nu fie data in vileag de cuceririle stiintei? Iar drept urmare religia sa fie pentru cei naivi, iar cercetarea stiintifica pentru mintile atotcupriznatoare? Nici pe departe. In primul rand, atat stiinta cat si crestinismul, caci la el ma refer dintre religii, isi are fiecare rostul sau. Stiinta ca raportare a individului prin ratiune la tot ce este finit si crestinismul ce tine de raportarea omului la infinit, deci la Dumnezeu. Intre cele doua ar trebui sa functioneze expresia hristica „Sa i se dea Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Ba mai mult, ar trebui sa fie complementare acolo unde este cazul si in nici intr-un caz sa isi castige acoliti prin denigrarea uneia de catre cealalta. Dar care este diferenta majora intre stiinta si crestinism din punct de vedere al adevarului? Cred ca cel mai bun exemplu il gasim la interpretarile despre adevar a doua spirite de seama, unul antic (Aristotel) si celalalt contemporan (Nicolae Steinhardt) pe care le puteam asocia stiintei si religiei crestine. Aristotel zicea: „Prieten imi este Platon, dar mai prieten imi este adevarul”. Pozitia lui Nicolae Steinhardt vizavi de afirmatia filosofului grec este una opusa, acesta fiind de parere ca intre un apropiat (prieten) si o abstractiune (adevarul) intotdeauna trebuie sa primeze prima varianta. De unde aceasta revelatie? Fusese in puscariile comuniste unde descoperise ca fiecare ideologie, fie ea si terorista, are propriul ei adevar. Altfel spus, in stiinta adevarul este in general unul riguros, fara drept de apel (dar poate fi si criminal ca rod al subiectivitatii cuiva care vrea sa il foloseasca in scop malefic), pe cand in religie adevarul inseamna in primul rand Dumnezeu si dragostea acestuia indreptata mai intai de toate spre cea mai scumpa creatie a sa: omul. Revenind la impunerea sintagmei „Crede si nu cerceta” de catre Inchizitie as remarca in concluzie doua neajunsuri, nu ale crestinismului ci ale celor care, din diferite motive, l-au propovaduit gresit. Asta pentru ca, in primul rand, crestinismul nu se poate impune cu de-a sila, aici intervenind un alt mesaj hristic: „E pentru cine are urechi sa auda”, iar in al doilea rand „Crede si nu cerceta” este un avertisment legat de faptul ca la credinta in Dumnezeu nu se poate ajunge exclusiv prin cunoasterea rationala, chiar daca multe argumente in acest sens le putem deduce din complexitatea alcatuirii lumii in care traim.

Marturisire

Doi oameni din multime in noaptea de Inviere. Unul canta invierea lui Hristos. Celalalt da semne ca vrea sa faca acelasi lucru, dar ceva nu il lasa sa isi duca la bun sfarsit intentia. Primul canta din ce in ce mai tare cuprins de frenezia atmosferei duhovnicesti care imbraca seara. Celalalt pare ca in sfarsit se incumeta sa cante. Dumnezeu-Tatal se lasa peste multime in acelasi timp cu invierea Fiului. Primul om canta mai departe cu insufletire, fara sa-i pese de ce este in jur. Al doilea murmura ceva, dar nu inainte de a face un gest pentru care regretele sunt tardive. Acela de a se asigura ca nu este luat in deradere de catre cei cu care venise. Se termina totul abia atunci cand “Hristos a inviat!”. Apoi, primul om se topeste in noapte. In doua minute de atemporalitate, de iesire din istorie si din realitatea meschina a zilelor noastre, omul fusese cu adevarat liber. Al doilea, omul istoric, desi a incercat, nu a reusit sa isi rupa “lanturile”. Poate ca viata, timpul sau mai stiu eu ce altceva o sa ne invredniceasca sa nu ne fie teama a-L marturisi pe Iisus atunci cand suntem pusi in situatia de a o face. Amagindu-ne ca putem crede cu adevarat fara a-L marturisi nu vom reusi decat sa poleim “lanturile” cu intentii bune si cu la indemana vorba a credinciosului comod: “Eu am felul meu de a crede”. Desi suna cam rigid, nu este decat un singur fel de a crede: acela de a-L marturisi pe Dumnezeu. … Apoi, odata cu “Adevarat a inviat!”, s-a lasat si bezna. Toata lumina era de acum in case.

O stire

O stire vazuta aseara la televizor mi s-a parut cel putin deplasata. De fapt, nu stirea in sine, ci realitatea surprinsa in prea plinul ei. Se spunea cam asa: „In contextul crizei, oamenii au inceput sa mearga mai des la biserica spre a se ruga pentru redresarea propriilor afaceri…”
Mi-a amintit de o intamplare la care am fost martor cu ceva timp in urma: [ „-Costel, tu la biserica !?” – „Pai, nu urmeaza Bac-ul?” ] No comment! Inteleg de aici ca se merge la biserica nu pentru regasire si liniste sufleteasca, ci doar „in scopul”. Gasesc fireasca apropierea de biserica in momentele dificile ale existentei noastre. Dar ma intristeaza ideea de a te ruga pt bunastarea materiala, cu atat mai mult cu cat nu este vorba despre bani care sa iti asigure subzistenta, ci pentru „afaceri”. Dar in fond, fiecare se poate ruga pentru cea ce ii lipseste si imi recunosc prejudecata vizavi de propozitia anterioara. Vreau doar sa imi spun parerea gandind totodata ca nu sunt in masura nici sa critic, nici sa invat eu pe altii. Impartasec opinia lui Nicolae Steinhardt care spunea ca daca esti bolnav nu lasa vindecarea in seama lui Dumnezeu, ci mergi mai intai de toate la doctor. Cu alte cuvinte, spunea el, gaseste o solutie pamanteana la problemele tale inainte sa te adresezi instantei divine. De fapt crestinismul nici nu aduce solutii problemelor noastre, ci ne usureaza trecerea prin acestea. Revenind la stirea in cauza riscam prin capitalizarea relatiei noastre cu Dumnezeu sa ne intoarcem in Evul Mediu cand pacatele ajunsesera sa fie iertate prin eliberare de chitante sau indulgente. Bine ar fi sa nu facem dintr-o criza preponderent economica, una morala.

Ps: Nietsche a fost cel care a lansat conceptul de „supraom”. Supraomul era individul capabil sa fiinteze intr-o lume fara Dumnezu. Partea plina a paharului vizavi de stirea de la televizor este ca oamenii continua sa isi doreasc a comunica cu Dumnezeu, dincolo de justetea motivelor lor. Acest lucru demonstreaza inversul gandirii filosofului german, anume ca DUMNEZEU NU A MURIT!

A crede

„Nu esti tu Mesia? Salveaza-te pe tine insuti si pe noi!” ii spunea lui Iisus talharul din stanga acestuia in momentul rastignirii. Iar talharul aflat in dreapta Mantuitorului ii raspundea: “Pentru noi pedeapsa este meritata, caci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta insa n-a facut nici un rau! -apoi adauga catre Fiul lui Dumnezeu- Iisuse, aminteste-ti de mine cand vei intra in imparatia ta”. Asadar, talharul din stanga a vrut, asemnea lui Toma, dovada existentei lui Iisus pentru a fi salvat si a crede, in timp ce talharul din dreapta Mantuitorului a facut doua lucruri extraordinare: a marturisit si a crezut.
La mai bine de 2000 de ani dupa rastignirea pe Golgota a Mantuitorului nu putini sunt cei care afirma : “Eu nu pot sa cred, totul este doar o poveste cu iz de divinitate, nu exista o dovada palpabila, a Invierii de exemplu, deci mintea mea refuza sa accepte asa ceva.”
Convins ca fiecare trebuie sa isi cultive in sine chiar si farama de dumnezeire existenta, deci fara a avea intentia de a convinge pe cineva as vrea sa spun doua lucruri. In primul rand ca, asa cum zice si Steinhardt, <a crede printr-o dovada palpabila> este intai de toate o contradictie in termeni, o greseala de sens. Nu poti crede in ceva ce tine de evidenta. Cu alte cuvinte, credinta este dincolo de cea ce ratiunea poate intelege prin conexiunile ei logice. Daca Mantuitorul ar fi coborat de pe Cruce, demonstrand in acest mod ca El este Mesia, ulterior nu ar mai fi fost vorba de credinta, ci de inregistrarea unei evidente prin simplu fapt ca am fi stiut sigur cine este El. Tot legat de credinta, dar si de consecinta mantuirii prin ea, anume obtinerea paradisului dupa moartea trupeasca, as vrea sa punctez a doua observatie. Pascal vorbeste despre 4 combinatii posibile vizavi de credinta omului in raport cu existenta lui Dumnezeu: 1) Noi nu credem si Dumnezeu sa nu existe; 2) Noi sa credem si Dumnnezeu sa nu existe; 3) Noi sa credem si Dumnezeu sa existe si …inca una. In cazul primelor trei variante omul nu are nimic de pierdut, chiar si atunci cand credinta lui este indreptata in van, spre o divinitate inexistenta. Cea de-a patra posibilitate este insa fatala omului care nu crede: 4) “Noi sa nu credem si Dumnezeu totusi sa existe… caz in care nu putem constata decat o alta evidenta: aceea a faptului ca am pierdut totul !

Crestin autentic

“Daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este inafara adevarului si ca de fapt adevarul este inafara lui Hristos, mai bine as ramane cu Hristos decat cu adevarul”

Dostoievski

A fi sau a nu fi crestin… O dilema formulata dupa model hamletian. Dar ce inseamna sa fii crestin? Sa mergi de Pasti la biserica? Inseamna a fi crestin, dar e echivalentul lui “Sunt mai crestin decat cel ce sta acasa”; sa iti faci cruce cand auzi grozaviile stirilor de la ora 5? E tot crestineste, dar e un gest reflex., cu o nuanta usor peiorativa, dar e un gest reflex venit din traditia poporului roman care in momente de cumpana, de ezitare, de groaza si-a gasit refugiul in divinitate. Vitoria Lipan pleaca in cautarea sotului disparut facand mai intai de toate semnul Sfintei Cruci, chiar daca gestul ei e mai degraba constientizat decat reflex; sa impreunezi mainile inainte de culcare si sa reciti mecanic o poezie cu iz de divininitate? E o forma de a fi crestin, desi mergand pe cale de consecinta faptul ca cineva mananca morcov nu il transforma automat in iepure. Un exemplu prost, dar e singurul care imi vine in minte. Oare e mai crestineste sa fii pios in aparenta dar carcotas in adancul sufletului? Sau invers? Sau singura modalitate de a dovedi ca esti crestin e sa sa traiesti dupa preceptul de “imitatio cristi”? Acesta ultima varianta nu inseamna sa fii crestin, nici macar un crestin autentic, ci un crestin desavarsit. Cred ca problema in sine, la fel ca orice discutie ce are ca tema credinta, trebuie privita cu un ridicat simt de relativitate. Nicolae Steinhardt spunea intr-o maniera caracteristica lui, anume cea paradoxala, ca esti cu atat mai crestin cu cat faptele tale au un grad mai mare de scandalos. Unul dintre sensuri sta in antagonismul autentic – fals. Si am ajuns astfel la subiectul discutiei: ce inseamna a fi un crestin autentic.??? Cred ca stereotipul acestui concept de crestin autentic este imaginea unui monah: roba pana la glezne, barba consistenta, atitudine evlavioasa, un moralist prin excelenta. Dar sa povestesc o intamplare relatata de Dan Puric, acest monument de constiinta al neamului romanesc, intr-o emisiune de la Tvr. Exemplul lui despre ce inseamna un crestin autentic este cutremurator. Fiind intr-o dupa amiaza la Mitropilia din Iasi este martorul unui eveniment mai putin fericit. O femeie aflata in vecinatatea locului de unde acesta se ruga lesina dintr-o data ca secerata, probabil din cauza aerului mai putin oxigenat specific unui lacas de inchinaciune. Prezenta sa de spirit face ca femeia sa fie scoasa intr-o clipa afara, la aer curat. Aceasta este stropita cu cateva picaturi de apa si nu dupa mult timp isi revine in simtiri. Apoi cere cu o tonalitate care nu lasa loc de sovaiala ceva de-ale gurii, crezand ca in felul acesta o sa se simta mai bine. Dan, acest <puric> in fatarnicie, dar elefant in marinimie se gandeste ca e duminica si magazinele sunt inchise, motiv pt care posibilitatea satisfacerii nevoii impricinatei este aproape iluzorie. Ii vine totusi ideea de a intra in mitroplie si de a lua cateva bucati din anafura nelipsita din orice asemena lacas.
Se apropie de locul cu pricina si in momentul in care da sa ia doua, trei bucati din painea sfintita, babele din fata, credinciosele intr-u litera ii interzic acestuia sa isi duca la bun sfarsit planul, somandu-l necucernic: “Ia mana de acolo ca e sfintita”. Acesta staruie sa ia totusi cateva bucatele motivand ca o face nu pentru a intina simbolistica bisericeasca, ci pentru a ajuta femeia careia tocmai i se facuse rau. Raspunsul babelor seculare din primele randuri este la fel de taios si lipsit de orice dram de intelegere ca si precedentul. Si acum se petrece un moment de o frumusete ce nu poate fi descris in cuvinte. Un individ care asistase la toata scena intervine cu niste vorbe zguduitoare adresate babelor, substantiv la plural care se singularizeaza devenind simbolul oricarui ins atins de pacatul fariseismului. “AUZI…LASA-L PE OM SA IA DOUA BUCATI DE ANAFURA CA DACA NU, TI-OI TRAGE UNA …” … Te iubesc Dan Puric pentru istorisirea asta mai mult decat sugestiva si pt ca ca m-ai facut martor prin ea la aceste ultime cuvinte formidabile pe care nu o sa le uit prea curand. Prin comparatie se poate observa diferenta dintre esenta si aparente. Pe de o parte “babele”, simbol al unei credinte aride , lipsite de duh, o credinta ritualistica, fara o cuprindere a esentelor crestinismului. Atitudinea lor este in definitiv cea mai elocventa punere in scena a teoriei maioresciene a <formelor fara fond>. Pentru ele e mai important ceremonialul religios, credinta lor este procedurala, contabila, lipsita de lumina. Este o credinta ce poate fi interpretata ca fiind a oricui, dar in nici intr-un caz a omului si pentru om. De partea celalata avem o interventie dintr-o bucata, in aparenta neestetica si neeleganta, cu alte cuvinte mai putin ortodoxa in sensul propriu al termenului, dar mesajul sau este unul apropiat de om deci de Dumnezeu. Replica omului din biserica tine cont de contextualitate, este intruparea mesajului hristic si al intregii religii crestine: primatul spiritului asuprea literei. Babele dau dovada de fariseism. Ele imbratiseaza litera legii inchipuindu-si ca simplul mers la biserica le garanteaza mantuirea, dar sunt lipsite de unul din pilonii constituitivi ai crestinismului: dragostea fata de aproape. De partea cealalta, individul are o interventie sincera, in spiritul intrajutorarii aproapelui aflat la necaz. Individul imprumuta ceva din atitudinea talharului din dreapta lui Iisus in momentul rastignirii acestuia. Vorbele sale nu vin ca un balsam pentru cineva aflat intr-o situatie tragica ca in cazul mai sus amintit, dar sunt justitiare avand intentia nedisimulata de a ajuta, chiar daca acest lucru contravine dogmei. Vorba sa simpla, dintr-o bucata dar dreapta reprezinta fumul oii celei grase a lui Abel din parabola biblica a fratilor Cain si Abel, fum care ia drumul cerului, in timp ce “jertfa ” babelor, nu corecta, ci mai degraba fara greseala in aparenta, asemenea merindelor aduse ca ofranda de Cain nu este pe placul lui Dumnezeu, nefiind stropita cu suflet si ca atare se imprastie in vazduh. “AUZI…LASA-L PE OM SA IA DOUA BUCATI DE ANAFURA CA DACA NU, TI-OI TRAGE UNA…” unde era crestinul autentic… !

P.S. 1 Imi cer scuze pentru momentele de voita epatare, pentru poate nepotrivitele judecati de masura, dar mai mult decat atat imi cer scuze pentru ca stiu ca nu eu sunt in masura sa vorbesc cu atata degajare despre un subiect ca cel de fata.

P.S. 2 Mergand acum doua zile cu un prieten la un suc ne-am pomenit amandoi in mijlocul unei discutii despre credinta. Una din preferatele mele. Eu cica credinciosul (diletantul in domeniu as zice eu), iar el ateul convins. Eu ca exista, el ca nu exista; eu ca trebuie sa existe, el ca nu e neaparat sa existe; eu ca e imperios necesar sa existe, el ca …bat campii. La sfarsit schimbam discutia si imi zice ca “Bine ar fi ca banii si tehnologia sa conlucreze pentru ca si oamenii mai saraci din zone defavorizate ale globului sa o duca mai bine, astfel incat sa nu mai fie diferente asa mari intre locuitorii din Africa si cei din Europa, de exemplu “. A spus-o intr-un fel…am avut pentru o clipa certitudinea ca daca ar fi depins de el, lucrurile s-ar fi aranjat fara tagada in directia dorita de acesta. M-am oprit, l-am privit dar nu i-am spus ce-am gandit …sau i-am spus, nu mai tin minte … “Bai ateule …tu ori esti comunist, ori esti mai crestin decat o sa fiu eu vreodata.” Apoi s-a facut seara.