Traian, de la parter, e un capitalist cu vederi liberale irefutabile, chiar si fara dioptrii. Vecinul de vizavi de Traian, Calin, este un democrat-liberal suspect de inveterat, data fiind relativ recenta constituire a partidului de inspiratie basesciana. Doamna de la unu e liberala politic si conservatore in ceea ce priveste propria-i filosofie de viata. Sotul ei este, printr-o ironie a sortii, taman invers. Marian, de la doi, pare sa joace la doua capete, dar dublicitatea o pun pe seama complexitatii fiintei sale, straina de orice mediocritate gregara. El este, de stanga, sufleteste, considerand, in acelasi timp, in chip rational, ca solutiile cele mai bune pentru societatea romaneasca se gasesc la dreapta. La patru este un independent sadea, autocefal in toata regula insa, doar in perioadele de respiro, cand nu are interese trandafirii, portocalii sau liberale…ii. Imanuel, de la 5, este omul nuantelor, deci un dusman declarat al raspunsurilor maniheiste, dar si al politicianismului de tip miorotic. El nu tine cont de apartenenta doctrinara, ci prefera guvernanti capabili, care sa duca tara intr-o directie temporar gresita, in locul unor potentati incompetenti, care sa aleaga solutia potrivita, din hazard. La 6 locuieste Hassan, un curd crud politiceste pentru a-si da cu parerea despre realitatile tarii care l-a “adoptat”. La 7 stau eu. De cand ma stiu simpatizez cu Steaua… La etajul 8 locuieste un extremist notoriu care ar dinamita cel putin 8 din cele 10 etaje ale blocului insa, ii lipsesc ambitia si pulberea lui Nobel. La 9, Corneliu traieste cu tabloul Capitanului pe perete, simpatizand neconditionat, in prezent, cu <noua generatie>. La 10 stai tu. Daca nu vrei sa intri in joc, prin votul tau, iti respect decizia. Tin doar sa te avertizez asupra riscurilor neimplicarii, fie si in ciunga noastra conducere a “cetatii”. Cel mai mic e ca ai trai in continuare prost, iar cel mai mare ar fi ca, 8 din 10 reprezinta, totusi, o probabilitate care ar trebui sa te puna pe ganduri !
Politica si Beletristica (pamflet)
Cum politica are multe in comun cu beletristica, in sensul ca este si “bella” si trista, m-am gandit sa subliniez cateva dintre punctele comune ambelor domenii. Asadar, despre cei care ne conduc, opinia publica considera ca are de a face, ori cu “Mascaricii”(V.S. Naipaul), ori cu “Ferma animalelor” (George Orwell), daca nu cumva chiar cu “Clubul putregaiurilor” (J. Coe), potrivit unor pareri radicale, chiar extremiste. Parerea politicienilor despre opinia noastra in legatura cu ei, insa, este una nestraina de cultul personalitatii, in sensul ca acestia se revendica, nici macar de la “Comedia umana” (H.d Balzac), ci, direct, de la “Divina comedie” (Dante Alighieri). In ceea ce priveste lucrarea celor alesi vizavi de propriul electorat impovarat cu taxe si impozite, aceasta nu poate fi enuntata decat printr-o curata “Invitatie la esafod” (V. Nabokov). Iar ca tot am amintit de electorat, nu cred sa gresesc prea mult daca afirm ca demersurile electorale de dinaintea alegerilor, fie ele locale, parlamentare sau cu iz cosmopolit sunt atat de histrionice, incat pot fi rezumate, in cazul unora dintre alesii nostrii, drept “Povestea unui idiot spusa de el insusi” (Felix de Azua). Dar sa speram ca vor veni si vremuri mai bune in care elocinta discursiva plina “de substanta”, de tipul “Taci, te rog!” (Raymond Carver), o sa fie inlocuita cu un limbaj mai argumentat si centrat pe esenta, nu pe “Bufoniada” (K. Vonnegut). Cu nadejdea ca ceea ce am putea numi momentan, pe esichier, drept “Razboi si pace” (Lev Tolstoi) se va stabiliza in cea de-a doua stare, nu ne ramane decat sa citim “Politica” lui Aristotel si sa dezavuam aceiasi politica atunci cand simtim ca reprezinta o amenintare la adresa singurului lucru care ne-a mai ramas: speranta.
Video-cultura
(diatriba mai mult sau mai putin cordiala)
Parafrazandu-l pe Holderin cu al sau vers, “La ce bun poetul, in vreme de seceta?”, ne-am putea intreba la ce buna televiziunea in vreme de criza, cu a sa “seceta” de programe, nu de calitate, ar fi prea relativa aprecierea asta, dar care sa lase macar, intr-un fel sau altul, urme pozitive in creierele sau inimile noastre. Explicatia lui Octavian Paler vizavi de interogatia poetului german are la baza cuvantul <speranta>, in sensul ca menirea poetului nu este aceea de a se arata “viteaz” la bine, atunci cand norii se aduna pe cer negresit, ci de a face speranta sa ramana treaza in inimile celor care, in vreme de seceta, par a se indoi ca, totusi, ploaia exista. In ceea ce priveste programele Tv, speranta in realizarea emisiunilor stimulatoare de cortex cerebral, de exemplu, e o iluzie si asta din cauza zeului Rating care transforma orice tentativa televizata lipsita de paine, circ, bici si sange, intr-o batalie pierduta inainte de a avea loc. In cazul programelor Tv, “ploaia” sau nadejdea in realizarea unor emisiuni, lipsite macar de grotesc si bascalie de prost gust, pare sa fie peste puterile unor televiziuni pentru care emisia e un business, nu un mijloc de luminare a maselor, cu apropouri la Budha sau Confucius. Insa am inteles motivatia, iar odata cu intelegerea profunda a misiei emisiunilor in cauza, zbucimul meu launtric, de telespectator pana nu demult in agonie, a luat sfarsit. O sa incerc sa ma fac inteles indata. Va rog, in schimb, domnilor producatori de programe tv, sa nu-mi reprosati ingustetea de deontolog fara vocatie in aprecierea emisiunilor dumnevoastra si, mai ales, sa nu-mi faceti trimiteri la telecomanda ca la un autor clasic, indispensabil desavarsirii personale la care, propabil, va inchipuiti, in mod ironic, ca ravnesc. In felul acesta ne-am scuti reciproc de vorbe tendentioase, fie cu privire la banuiala dumneavoastra legata de ipocrizia mea, fie pentru ca ati putea parea cel putin ridicoli daca a-ti insinua sau exclama ca telecomanda mi-ar oferi prea multe optiuni. Stiti, de regula, dintr-un soi de patriotism care nu are legatura cu faptul ca nu stiu limba bahasa, prefer posturile romanesti, nu pe cele din Indonezia, in mod sigur mai etice sau chiar politically correct… Cum va spuneam, am inteles acolo unde, aparent, parea de neinteles. Anume ca scopul scuza mijloacele si ca, de fapt, telul emisiunilor dumneavoastra este unul nobil, in ciuda cailor neortodoxe prin care se ajunge la el. Incerc sa nu fiu malitios si intratat de incuiat incat sa cred ca as putea obiectiv, prefer sa ma situez in limitele unei subiectivitati oneste prin a spune doar ceea ce cred. Ba chiar latura cordiala a argumentatiei abia acum incepe, convins fiind ca, de fapt, noi, telespectatorii, suntem cei care gresim si asta deoarece plecam de la premisa gresita ca ceea ce este rau este implicit si neconstructiv, neintelegand ca, de fapt, emisiunile dumneavoastra chiar ne imbogatesc, rafinandu-ne sistemul de valori de la un episod la altul. Cu o singura conditie bag de seama. Sa avem o perceptie antonimica a lucrurilor, nu-i asa? Astfel, orice tampenie aparuta pe “sticla” poata sa fie preschimbata intr-un moment de gratie spirituala si nu numai, pe principiul “Cunoscand prostia, iti poti da seama foarte usor ce inseamna desteptaciunea”. Cred ca nu exista vrun dubiu legat de imbecilitatea multor emisiuni de la Tv, nu? Aici discutam doar despre impactul lor final, despre rostul lor vizavi de ce am avea sau nu de invatat de la ele. Gandindu-ne ca ne-ati fi jignit inteligenta daca a-ti fi produs emisiuni din care sa reiasa limpede mesajul initiatic, nu ne ramane decat sa va multumim pentru incercarea de a ne testa vigilenta si pentru subtilitatea de a ne arata printre randuri drumul luminos. Cine zicea ca dintr-un camp parjolit nu pot creste flori, …fie ele si de mucigai!?
Ps: Ar fi totusi si lucruri de la care am avea de invatat din tot ceea ce vedem la Tv, inafara emisiunilor informative? Cu siguranta! Insa cred ca nu intratat de multe incat sa imi vina in minte, acum, mai mult de un exemplu: plansul amar al unui om pe nume Razvan Lucescu dupa cea mai stralucita victorie a carierei sale de antrenor. Actualul selectioner al nationalei de fotbal realizase ca bucuria sa era intemeiata pe amaraciunea sau pseudoamaraciunea advresarului, nimeni altul decat tatal sau. Un gest cat o mie de cuvinte care exprima o intreaga filosofie de viata si care ma face bucuros ca am, totusi, un televizor. Oricat de patetic sau aiurea ar suna asta…
Simt enorm si vad monstruos II
“Simt enorm si vaz monstruos”
I.L. Caragiale
Lui C. nu ii place sa fie numit intre. Nu “Intre”, ci intre doua notiuni care ar lasa impresia unei ambiguitati. C. este omul lui “totul sau nimic”, al lui “ori ori”, calea de mijloc fiind pentru acesta un real motiv de indispunere si revolta. Daca vrei sa-l scoti din sarite pe C. nu este nevoie decat sa-i spui ca este “destul de istet”, “aproape frumos”, “mai mult sau mai putin comic”. Lui C. ii displac chiar si catalogarile la superlativ, el se multumeste doar cu o categorisire franca, lipsita de neclaritati de sens. Tocmai din acest motiv, cand vrei sa-i faci aprecieri estetice, de exemplu, e indicat sa-i spui lui C. daca este urat sau frumos, din doua una, macar sa stie omul o treaba. Lui C. i se pare ca “destul de frumos” este doar o subtilitate diplomatica ce trimite la ideea de “urat” sau, mai inconfortabil, presupune existenta nedorita a altcuiva mult mai estetic decat el. Ulitima data cand ne-am intalnit ma intrebase: “Ce impresie ti-am lasat eu in ultimii ani?”. Problema e ca raspunsul trebuia nuantat, acesta nefiind in alb-neagru, mai précis , nici “Buna”, nici “Rea”. Cum nu puteam sa-l mint, dar nici sa fiu lipsit de tact mi-a trecut prin minte sa-i spun ca am o parere nici prea prea, nici foarte foarte, incercand astfel sa ma situez pe o linie de mijloc, fara a face aprecieri definitive. Dar vorba mi-a luat-o inaintea judecatii si am raspuns la repezeala, pe un ton care nu lasa loc de indoiala: ”Rea!!!” … Luat total pe nepregatite de raspunsul meu, C. ma intreaba pe un ton induiosator si vizibil derutat, dupa cateva secunde bune de nedumerire : ”Rea !?… Nici macar…destul de buna?…”
Cand l-am vazut pe Anonim mi s-a parut de o credulitate vecina cu naivitatea la puterea a zecea. Omul parea sa creada totul, chiar si lucrurile cele mai absurde venite, fie din partea unui emitator abilitat in domeniu, fie a unui diletant “specialist” in a-si da cu parerea. M-am intrebat atunci de unde stia el care e specialist si care e doar fudul… L-am intalnit pe credul intr-o galerie de arta unde acesta priza informatia ghidului intr-o maniera umila, parand a refuza cu obstinatie sa-si puna in cap semnul intrebarii, macar ca marca onorifica a expresiei “Ma indoiesc, deci exist”. Prietenul care ma insotea, sugubat din fire, luandu-si un aer de cunoscator il intreaba pe Anonim daca stie cate ceva despre sarbul El Greco, mai precis cum si-a fundamentat acesta sculptura pe natura moarta in care, drujbele, testoasele si untul de arahide sunt simboluri incontestabile ale clar-obscurului. Raspunsul candidului personaj a fost urmatorul: ”Serios? Cat traieste omul invata, nu stiam… Multumesc mult!” Apoi ne-a zambit condescendent dupa care a parasit sala, lasandu-ne sa ne amuzam fonic, in plinatatea desteptaciunii noastre abia suportate organic. Cand am iesit din galerie am auzit doar atat: “O zi buna domnule director de galerie”, apoi am surprins zambetul socratic al destinatarului vorbei in cauza, nimeni altul decat “credulul” intalnit mai devreme. Am amutit pe loc. Nu doar ca am gasit un raspuns amar la intrebarea cu “specialistul si fudulul”, dar am uitat, dintr-o data, de toti Titienii, Cezannii, si Ingresii, amintindu-mi in schimb un domeniu mult mai apropiat propriilor competente: desenele animate cu Tom si Jerry, mai cu seama episodul in care Tom a calcat pe grebla…
Napasta locului 2 (pamflet)
“Ce trist e sa traiesti intr-o lume in care doar locul intai conteaza” spunea Robert Scott dupa ce, ajuns la Polul Sud, a constatat ca Amundsen atinsese primul, cu o luna inainte, punctual cel mai sudic al globului. Asadar, ce mai inseamna locul al doilea intr-o lume dominata de superioritatea ariana doar a celui mai bun? Lupta pentru prima pozitie pare a fi creionata undeva in codul genetic al fiecaruia dintre noi. Doar atunci cand suntem la baza unei ierarhii nu ne propunem direct sa fim “numarul 1”, impulsul fiind inca recesiv, insa odata ce ajungem pe o treapta superioara, a primilor 10 dintr-o oranduire, tendinta de preamarire devine latenta fara doar si poate. Asa stand lucrurile, a fi numarul doi inseamna mai mult decat a inregistra un esec, e crunta dezamagire si motiv de inciudare, gandurile nelucrand in favoarea ideii ca ai sub tine poate 1000 de candidati, ci doar in directia contientizarii ca o singura persoana te priveste de sus. Ce poate fi mai rau decat atat !?… Ei bine, se poate si mai rau! De exemplu, sa ocupi locul al doilea, nu din 1000 de candidati, ci doar din doi, caz in care nu esti doar al doilea, ci si ultimul. Se poate si mai rau de atat? Bineinteles! La nivel anecdotic, cand, umilinta fara margini insemna a te confrunta cu tine insuti si a iesi pe locul al doilea, Muhamad Ali avand o exemplificare buna in acest sens: “L-am vazut pe George Foreman boxand cu umbra sa si umbra a castigat”. Acest ultim punct de vedere poate fi privit si din alta perspectiva, caci asa cum exista o clasare dezonoranta, cea a locului doi intr-o lupta cu un singur candidat, poate exista si o clasare secunda demna, insa in coordonate inverse primului caz. Exemplul in acest sens se intampla sa-l ofere tot un sportiv american care, intrebat fiind cum e ca dupa ani la randul de suprematie in sportul practicat sa fie nevoit, acum, sa incline steagul si sa se multmeasca pe pozitia secunda, a raspuns: ”Eu locul 2? Poate in ierarhia facuta de voi. Facand tot ce era omeneste posibil pentru a castiga eu ma consider un invingator, competitia fiind tot timpul cu mine insumi”. Aceasta abordare tine, insa doar atunci cand detii s-au ai detinut preeminenta intr-o sfera de activitate, altfel, a te raporta exclusiv la tine ca la un guru al domeniului respectiv, aduce mai degraba a consolare sau mai rau, a ignoranta si cel mai rau, a infatuare. Dar se poate si mai rau de atat? Categoric, da! E vorba de situatiile in care stii ca esti al doilea, dar ti se spune acest lucru intr-un mod cat se poate de explicit, anume ca urmeaza sa ocupi postul format din alaturarea prefixelor “vice” sau “sub” la slujbele dupa care tanjesti si care ti se flutura acum cu cinism pe sub nas, fara a le putea “palpa”, precum in cazul functiilor de “vicepresedinte” sau “subsecretar de stat”. Stationarea timp indelungat pe infamul loc 2 poate produce sechele insurmontabile, iar in cazul in care, sa presupunem, ocupantul locului al doilea isi depaseste totusi conditia, am putea avea parte de frustrari refulate sub forma cultului personalitatii, caci persoana ajunsa in top e susceptibila de a refuza locul 1, preferand in schimb sa fie ‘cel de-al 11-lea’ sau chiar “al 111-lea”, pe principiul “Cu cat mai multi de <1>, cu atat mai bine”. Si totusi… se poate si mai rau de atat ??? Indubitabil! Sa fii pe locul al doilea si sa traiesti in tara in care se creaza precedente doar in favoarea potentatilor zilei… (va urma)
Ps: Textul “se crede” un pamflet si trebuie tratat ca atare.
Principii vs. Bani
<Principiile> si <Banii>, doua scopuri sau viziuni asupra vietii aflate intr-o campanie electorala permanenta in scopul recrutarii propriilor prozeliti. Se spune ca a face afaceri, deci bani, inseamna a nu avea scrupule, deci principii. Pe cale de consecinta ce inseamna sa ai principii? Definitiile pretentioase ar putea fi simplificate prin a spune ca “A avea principii inseamna a nu avea bani”. Dar ce inseamna a nu avea bani? Implica asta a avea principii, reciproca fiind astfel valabila? Nu cred. In fond, a avea bani urmand formula machiavelica “Scopul scuza mijloacele” inseamna, fie a avea un soi de principiu, fie a avea un nonprincipiu, depinde de ce parte a baricadei privesti lucrurile, ultima parere e cu siguranta a celor care credeau ca se pot increde in banofil. Totusi, exista oameni cu principii care sa aiba si bani? Exista, cel putin la nivel teoretic, asa cum admitem, de pilda, ca pot exista si organizatii secrete de castori care se indeletnicesc cu impaturirea ciocolatei. La nivel practic insa, oamenii cu principii si cu bani pot exista, insa in doua locuri diferite. La acelasi nivel practic, exista oameni care au atat principii, cat si bani in acelasi timp, acestia avand insa ceva in comun cu monstrul din Loch Ness, toata lumea vorbeste despre ei, dar nimeni nu a apucat sa ii vada. Daca ar fi sa intervina si perspectivele, care e diferenta dintre a avea bani si a avea principii, intr-un orizont profound, de exemplu? Inseamna, pe de o parte, a te bucura de confortul si rasaritul inefabil al unei vacante in Caraibe, dar a rata sublimul efemer al clipei in care spui “Nu” unei persoane care isi imagineaza ca esti “de vanzare”, asa cum putem constata in cazul celei de-a doua situatii. Dar daca ar fi sa privim lucrurile din perspectiva demnitatii? Este clar cazul in care s-ar refuza banii daca pretul lor ar insemna o incalcare a propriilor principii. Dar daca ar exista o conjunctura in care o ruda, de exemplu, s-ar afla intr-o situatie extrema, avand nevoie urgenta de sustinere financiara? Nu cumva asta presupune o regandire a prioritatilor si a renunta sa faci compromisul pentru bani, ascunzandu-te in spatele principiilor, este o dovada de lasitate sau de nesocotinta? In acest ultim caz, oare principiile nu devin astfel “ochiul Necuratului”? <Principiile> si <Banii>, doua scopuri sau viziuni asuprea vietii. Antonimia lor aproape ca nu mai conteaza atunci cand le ai pe amandoua. Mda…iar eu sunt descendentul pe linie genealogica a lui Ramses al II- lea… 
Ps: Observatiile textului pleaca de la ideile preconcepute potrivit carora banii sunt “ochiul Necuratului”, iar principiile reprezinta <Supremul Adevar>. Daca exista macar o exceptie de ambele parti inseamna sa nu este asa. Textul, de asemenea, nu are intentia de a ofensa pe nici unii dintre reprezentantii ambelor “scopuri sau viziuni”, fiind mai degraba o demistificare!
Excesele pozitive. Negative sau pozitive?
Excesele au prin natura lor o tenta depreciativa. Excesul presupune in primul rand depasirea unei limite a rezonabilului care, tot prin natura sa, are conotatii pozitive. Exces mai poate insemna si o perpetuare dusa la extrem a unei stari de fapt negative. Dar cum ramane cu lucrurile laudabile, cu aspectele pozitive ale vietii noastre, chiar cu virtutile? “Exces pozitiv” este un oximoron inaplicabil realitatii, o contradictie in termeni sau chiar se poate vorbi despre exces de politete, de dragoste sau de credinta, de exemplu? Daca da, excesul le incununeaza sau le deturneaza sensul, transformandu-le in caricaturi ale adevaratelor virtuti? Sa le luam pe rand. Excesul de politete, una din raritatile zilelor noastre, poate la fel de rar ca viorile Stradivarius sau ca scuzele domnului Presedinte.(Evident, e vorba despre Presedintele din Uganda). Raritatea excesului de politete nu il face insa pe acesta si nepretuit, ba din contra. Octavian Paler spunea ca unii sunt atat de agasanti prin politetea lor opaca incat abia te poti apropia de ei, regretatul scriitor numindu-i, nici mai mult nici mai putin decat “niste pereti zambitori”. Cum ramane cu excesul de dragoste? E probat faptic ca o dragoste impinsa la extrem inseamna mai degraba dezechilibru decat armonie. Literatura ne ofera exemplul tanarului Werther, ca simbol al tulburarilor generate de o iubire excesiva, iar realitatea ne infatiseaza, de asemenea, exemple nu tocmai de urmat, pe care nu le-as numi, dar care se pot vedea, din pacate, la infamele stiri de la ora 5. Ultima si poate cea mai mare provocare e cea a excesului de credinta. O pilda interesanta din Coran, care poata fi extrapolata si crestinismului, cele doua religii fiind astfel pe pozitii identice din acest puct de vedere, este cea referitoare la cei doi frati, unul care muncea din zori pana seara si celalalt care se ruga, tot in acelasi interval de timp. Aspectul moralizator al pildei este legat de faptul ca in ochii divinitatii, fie ca este vorba despre Dumnezeu sau Alah, doar fratele care muncea era privit bine intrucat acesta trudea si pentru hrana fratelui bigot sau excesiv de religios. Cu alte cuvinte, esenta crestinismului, de exemplu, sau a relatiei Dumnezeu-om, sta in intensitatea, corectitudinea si calitatea inchinaciunii si nicidecum in durata sau cantitatea ei. Acest lucru, la fel ca in cazul altor categorii de excese, a fost anticipat pare-se pentru prima data de catre greci care, pe frontispiciul Oracolului de le Delphi au inscriptionat o vorba care ar putea da un raspuns subiectului de fata: “NIMIC PREA MULT”. Oare am reusit sa ma fac inteles? Oare textul este un nimic…prea mult? Sa mai scriu in speranta de a elimina echivocul? Nimic prea mult.
“Pacatele” modestiei
Mai e sau nu modestia o virtute in ziua de azi? Asta e intrebarea. Multi cred ca nu, altii ca da, altii cred ca da, dar pana la un punct. Acestia din urma stiu principial ca trebuie sa fie modesti, dar in acelasi timp isi doresc din tot sufletul sa nu fie, mai ales atunci cand sunt pusi in situatia etalarii propriilor competente. Ceea ce le iese acestora pe gura este un compromis intre cele doua simtaminte contradictorii care iau de cele mai multe ori forma mesajelor subliminale, de genul:”Vezi tu cainele acesta? El merge pe strada pe care alergam bucuros cand mi-am luat DOCTORATUL. Doctoratul, da? Foarte dragut cainele…” Unii confunda modestia pura cu modestia viciata, ultima cel mai bine evidentiata de expresia “a face pe prostul”. Modestia in cazul acesta este pervertita intrucat face casa buna cu ironia, fiecare dintre cele doua concepte deturnand sensul celeilalte pana la anulare reciproca. Altii cad in savarsirea asa numitului “pacat de dreapta”, cum il numea Steinhardt, spunand o vorba care ar putea fi luata ca modesta, in ciuda a cea crede cu adevarat despre sine autorul ei. Acesta atitudine ipocrita poate fi cosiderata drept o forma de modestie echivalenta ca sens expresiei populare :”Pe afara e vopsit gardu’, inauntru e leopardu’”. O alta forma de a fi modest este genul de atitudine care presupune, la fel ca in cazul antifrazei, o trimitere care aduce mai degraba a lauda, pentru ca ulterior sa se revina la o modestie, de data asta totala. In cazurile acestea ultime, autenticitatea modestiei da o nota lipsita de infatuare intelesului intregii fraze. Un exemplu in acesta sens intalnim la Goethe: “Tieck e un mare poet, dar a-¬l compara cu mine e ca si cind m-¬ai compara pe mine cu Shakespeare”. Un alt gen de modestie este cel care, paradoxal, isi face din sine un titlu de glorie. Caci unii se lauda, de ce nu, cu modestia lor fara pereche. Pana la urma, modestia pare a fi in zilele noastre, din pacate, asemenea nisipurilor miscatoare: cu cat ne afundam mai mult in ea (ele), cu atat creste riscul de a nu fi observati.
Ps.1: Ideile textului nu sunt concepute pentru a judeca pe altii, ci doar de a “dinamita” niste practici ridicole care pot fi insusite la un moment dat de fiecare dintre noi, cu mine in frunte. Asta nu este un exemplu de modestie, ci un motiv de ingrijorare!
Ps.2: Dupa ce am scris articolul l-am trimis catorva prieteni pentru a le afla parerea in legatura cu fondul si forma textului, pe principiul “Daca lumea iti spune ca esti beat, du-te acasa si culca-te”. Nu am primit prea multe impresii din partea lor. Lucrul acesta ma face sa ma gandesc la un singur lucru: am niste prieteni foarte politicosi!… Asta nu e un exemplu de modestie, e un al doilea motiv de ingrijorare!
Eu cu cine votez ?
O masa rotunda in jurul careia 9 membrii spera sa isi atinga dezideratul cosmopolit inaintea adevaratei batalii din noiembrie. Nu e un joc de poker, nici macar o intrunire a statelor majore din statele majore ale Aliantei Nord Atlantice. In centrul mesei se afla rezultatele unei munci asidue de teren care a tocit incaltamintele, anume, biletele alegatorilor abia rasturnate din urna umpluta nici pe sfert. Orice referiri calitative sunt de prisos, in cazul de fata doar cantitatea conteaza. Cine strange mai multe merge in orasul celui mai dichisit si mai european for legislativ. La un moment dat se da semnalul partajarii dupa principiul: “Una tie, una tie, una tie – dar la anul, dupa ce mai cresti in sondaje”. Chiar in fata mea se afla o domnisoara cu relatii sus puse, dar frumoasa foc, alaturi de <un guru> al carui nume imi scapa. Dintre cei doi companioni imi vine greu sa afirm cu certitudine care e mai “Bela”… Langa cei doi se afla <un artist>, un “virtuoz al portativelor” caruia i se mai spune si “pe re mi e”, asta din cauza fixurilor sale transformate deseori in isterie fonica, dar si a accentului usor moldovenesc la o pronuntie rapida. Langa muzicant isi face loc <doamna Alianta> suparata foc ca este persiflata drept “Ciuvica”. Asezarea la masa, “in ordinea numerelor de pe tricou” continua cu doi competitori de top care prin driblingurile stanga-dreapta au reusit sa nauceasca pe toata lumea, chiar si pe ei insisi. Pentru o zi, cei doi vor lupta pe propriul lor camp de batalie constienti ca, mai apoi, vor reveni la un front unitar comun: Fostii Securisti Neschimbati. (Nu e nici o aluzie! E vorba doar despre cei care lucreaza in abatoare cu securea…). La dreapta stau, cam palizi, alti doi parteneri care mai degraba au nostalgii interbelice, vremuri in care doar ei contau pe esichier. <Galbenul> este mai mult verzuliu, inca necopt pentru “Marsul asuprea Cotroceniului”, in timp ce al doilea e mai degraba umbra, nu a lui Mircea, ci a lui Maniu, dar nu la Cozia, ci la “cozia” preferintelor electorale. Bratianu, Maniu, ce vremuri!… Dar cel mai timid dintre toti pare a fi, cel de-al noulea membru, Abraham. Dezamagit de imparteala, acesta pare sa spuna cu naduf, dar profetic: ”Ah, pezevenghilor…daca eram Lincoln… nu mai pupati voi bene si lux in Benelux”
Ps: Dar cine sunt eu !? Sunt electoratul de 70 la suta, inca nehotarat, care se intreaba iar: “EU CU CINE VOTEZ?” …hac…
Simt enorm si vad monstruos
“Simt enorm si vaz monstruos”
I.L. Caragiale
F. este genul de om care isi fixeaza standarde inalte. El are sentimentul apartenentei la cercurile de intelectuali versati, motiv pentru care apeleaza deseori la gluma sa preferata prin care insinueaza ca doar el are cadere in a-si exprima opiniile, ca doar nu degeaba si-a tocit coatele pe bancile atator facultati: “Hei, vezi ca eu stiu mai bine. In fond, am avut mai multa vacanta comparativ cu tine”. Ultima data cand m-am intalnit cu el a vrut sa ma intrebe cat costa kilogramul de cartofi pe care abia il cumparasem. Si m-a intrebat: “Daca este sa vorbim din punct de vedere pecuniar sau al remuneratiei, imi poti spune la cat se ridica suma, financiar vorbind?” I-am raspuns incurcat ca am lipsit de la lectia cu neologisme dar ca stiu ceva despre simbolistica lui Bacovia daca il intereseaza…
L. este o figura. O figura de om! Cat de atent este el de fiecare data… Pacat ca intentiile lui laudabile nu sunt laudabile pana la capat. Caci asta este L. De fiecare data surprinde placut, dar continua cu o propozitie care de regula demoleaza toata impresia buna creata initial. Ultima data cand ne-am intalnit isi sunase un prieten si ii spusese: “La multi aaaani ! Uite, vezi…eu mi-am amintit de ziua ta…” Hmmm… Nu pot sa-mi imaginez decat ca, dupa convorbire, cuiva i-a cam stat tortul in gat…
T. este omul care arunca hartii pe jos. Nimic iesit din comun, in fond, cei poti cere unui om care face parte dintr-o civilizatie pervertita de “salbaticia” tatarilor mai intai, a turcilor, a fanariotilor si in cele din urma a comunistilor? Insa seninatatea cu care T. arunca hartiile este de-a dreptul dezarmanta. Atunci cand il intrebi de ce face lucrul asta T. se legitimeaza istoric drept continuatorul politicii lui Ludovic al V-lea cu al sau “Dupa mine, potopul”. In zadar a incercat cineva bine intentionat sa-i explice ca Ludovic-ul in cauza, spre sfarsitul jobului sau regal si-a reorientat totusi politica, in sensul aruncarii hartiilor la cos, nicidecum la intamplare pe drum. T. i-a replicat ferm ca, asa stand lucrurile, desconsidera inconsecventa lui Ludovic si ca in chestiunea cu potopul de fapt de referise la Noe…
P. este genul de om care, din cauza pesimismului sau cronic, umple pe toata lumea de energie negativa. In zilele lui cele mai fericite P. este doar pesimist. In rest, pesimimul sau benign se transforma intr-unul crancen care poate fi sintetizat prin urmatoarea formula: ”Doar mie mi se putea intampla asta”. P. crede ca toate lucrurile rele din lume se rasfrang asuprea lui si de regula autosugestia lucreaza “in favoarea” confirmarii temerilor sale. La P., vorba de care va spuneam este un adevarat principiu calauzitor devenit reflex de-a lungul timpului. Ultima data cand l-am intalnit mi-a spus, mai mult inertial, ca “numai lui i se putea intampla asta”, desi lucrul despre care vorbea nici macar nu se petrecuse. Odata i-am dat lui P. un bilet la teatru, pretinzand ca l-am gasit chiar pe scaunul pe care acesta se rezemase, doar doar s-o gandi ca si el poate avea parte in viata de noroc si de lucuri frumoase. A fost incantat peste masura, dar apoi, cand a vazut ca actorul sau preferat nu joaca in respectiva piesa a slobozit un oftat insotit de constatarea: … “Asta este, data viitoare sunt sigur ca o sa joace si el”. (!) Imi amintesc ca in seara in care ne-am despartit incepuse sa ploua, asta in ciuda cerului senin de peste zi. Am sosit acasa ud pana la piele. Nu stiu ce e cu mine de atunci, am tot mai des impresia ca doar mie mi se poate intampla una ca asta…
