Intre bine si rau

Un tanar sta in fata unui geam ce reflecta situatia contrastanta din Romania actuala. Viata sa este la o rascruce si acum este momentul unei hotarari finale cu privire la drumul pe care urmeaza sa il parcurga. Toata desfasurarea de forte din fata ochilor sai poate fi sintetizata prin doua imagini definitorii. Prima este a unui persoane care de la volanul unui 4X4 blagosloveste o batrana pentru anii care au adus-o in imposibilitatea traversarii strazii, pe trecerea de pietoni, intr-un ritm mai alert. A doua imagine este a unui om al dreptei masuri, a unei persoane pentru care titlul de domn nu are velente doar onorifice, ci si consistenta, insa aceasta imagine este perceputa de tanarul nostru ca fiind, in plan social, a unui invatat dominat de frustrarea de a nu avea si el un 4X4, pe langa inzestrarea cerebrala de necontestat. Intr-un moment de gandire “gri” tanarul se intreaba daca nu este posibila o varianta de mijloc, cea in care sa aiba atat un strop sau mai multi de bunacuviinta, dar si o masina rezonabila pentru a se fuduli si care sa il recomande astfel din punct de vedere social. In principu se poate, dar viata il pune in fata alegerii doar a unei singure variante din doua, nu a unei directii intermediare, hibride sau a jumatatilor de masura. Si asta dintr-un motiv lesne de inteles: nuantarea este recomandata, nu insa si in momentul alegerii dintre Bine si Rau. Inainte de a lua o hotarare tanarul incerca sa gandeasca la rece si sa demistifice prejudecatile potrivit carora “Cine-i sarac e si cinstit” sau “Cine e bogat este implicit si rau.” Punand lucrurile in balanta, dincolo de exceptii, el realizeaza ca are de ales intre bani si principii, intre cumsecadenie si “Eu sunt buricul pamantului”, intre a conduce o masina scumpa si a conduce ostilitatile in propria-i casa in care cartile, ajunse pana in tavan, sunt pe post si de contraforti.
La lumea pe care o admira se ajunge pe un drum sinuos, presarat cu obstacole si incertitudini ce necesita o rabdare iesita din comun. Cealalta directie e stralucitoare, facila si il poate trimite in top peste noapte. Constientizand cele doua optiuni, tanarul face un pas involuntar, dar nu hotarartor, catre lumea pe care o apreciaza. Ii vine in minte o vorba pe care a indragit-o in mod special inca din anii de liceu, apartinandu-i lui Theodor Roosevelt: “Vorbind cu blandete, si tinand in mana un ciomag, veti ajunge departe”. In acelasi timp, scoala, de data asta a vietii, ii aduce in gand o vorba de-a lui Al Capone, contrabalansand astfel decizia finala: ”Poti sa ajungi mult mai departe cu o vorba buna si-un pistol decat doar cu o vorba buna”. Acestea fiind spuse, liberul arbitru urmeaza sa isi spuna cuvantul.

Ps1: Povestea, suferinda poate de prejudecata potrivit careia banii indestulatori nu se pot obtine fara a te complace in situatii dezonorante, deci ale Raului, se incheie cu o remarca de-a autorului spusa celor care inca mai cred ca mafiotul este raspunsul. Observatia este poate deplasata, sarcastica, ireverentioasa si sfidatoare la adresa liberului arbitru, dar in mod sigur reala: Intre a vrea sa fii “precum Capone” si “ca Capone” nu e nici o diferenta! …inafara celei stilistice.
Concluzia o trageti dumneavoastra din zicerea unui monument de constiinta al neamului romanesc: “Un om bun este acela care ar fi putut fi rau si nu a fost” – Nicolae IorgaIntre bine si rau

Primarul si tiganii (poveste adevarata inspirata din fictiune)

Undeva in tinutul Putnei exista o localitate candva uitata de lume. Pe atunci, locuitorii, in majoritate tigani, isi pierdusera sperantele si incercau sa se descurce cum puteau, de multe ori alegand mijloacele mai putin ortodoxe pentru a-si duce traiul de la o zi la alta. Dar Dumnezeu a vrut totusi ca aceasta localitate sa intre in randul lumii si ca urmare a trimis in zona un om providential, un personaj care a intregit seria “descalecatelor” medievale coborand parca din legenda. Acesta a fost ales primar in comuna, dar oamenii se asteptau sa fie doar “unul dintre cei multi” care doar se perindasera la conducerea comunei, dar care au renuntat la putina timp, convinsi de zadarnicia lucrului facut in localitate. Sarcina omului nostru nu a fost deloc usoara, tiganii privindu-l la inceput cu indoiala, nu doar pentru faptul ca nu era unul dintre ai lor, ci si datorita predecesorilor sai care promisesera multe, dar fagaduintele lor insemnasera tot atatea deziluzii. Cu toate astea, primarul nu s-a descurajat nicicum, s-a apucat de treaba fara tagada si incet dar sigur rezultatele muncii lui au inceput sa apara. Mai inati un gard, apoi un podet, apoi o gradinita si uite asa omul nostru a reusit sa schimbe fata localitatii si sa castige respectul tiganilor din comuna. Au urmat scoala, dispensarul, asfaltarea comunei si mai ales aducerea apei atat de necesare in curtea fiecarui localnic. Pe langa acestea, primarul ii mai pasuia pe tigani si cu amenzile incasate, nu inainte de a-i mustra pentru comportamentul lor, caci omul nostru nu era doar un bun gospodar, ci si un adevarat stalp al comunitatii din punct de vedere al moralitatii. Si tiganii au inceput astfel sa-l indrageasca. Incepusera sa ii spuna de acum “domnul nostru primar”. Iar acesta a continuat sa munceasca pentru binele comunitatii, astfel incat, in decurs de cativa ani, primarul crease in zona o infrastructura invidiata chiar si de cei de la orase. Toata lumea se intreba acum care este secretul reusitei acestuia, cu atat mai mult cu cat fondurile erau gestionate de catre <Rechinul>, dusmanul “de doctrina” al primarului. Ei bine, omul nostru era atat de istet incat nici nu isi pierdea timpul asteptand cu mana intinsa in antecamera Rechinului, el isi facea propriile sale proiecte de finantare externa si primea astfel banii din surse europene. Dar Rechinul nu se putea impaca cu ideea ca in fieful sau sa existe enclave neconvertite ideologic, oaze pline de verdeata in mijlocul pustiei , asa cum incepuse sa fie localitatea respectiva. Si ca urmare, Rechinul a pornit o campanie furibunda impotriva primarului, concentrandu-si toate fortele sale de “stapan al oceanelor” pentru ca edilul sa fie inlocuit cu un rechin mai mic. Au urmat insulte, neadevaruri si multe bete in roate la adresa primarului, toate acestea avand scopul de a-l compromite pe cel care se ingrijise pana atunci cu atatea pricepere de comunitatea locala. Razvratirea oamenilor locului impotriva fruntasului satului era singura modalitate prin care acesta ar fi putut fi alungat din localitate, iar pentru asta, Rechinul a adus in zona multe iscoade care sa convinga lumea ca primarul nu e decat un amagitor. Pe langa propaganda in favoarea rechinului mai mic care urma sa ii ia locul “domnulu primar”, multe cadouri au mai luat drumul comunei respective, doar doar localnici or sa-l uite pe cel care le facuse atata bine. Caci banii si aurul erau un pret mic pentru Marele Rechin care ar fi dorit sa scape odata pentru totdeauna de incomodul adversar. Iar tiganii, cu atatea cadouri nesperate venite din senin, cu aurul stralucitor si ispititor la picioare erau acum intr-o mare cumpana caci, la drept vorbind, erau oameni saraci, care abia reuseau sa isi duca existenta de pe azi pe maine. In ziua alegerilor, o cohorta de rechini impanzise localitatea promitand oamenilor locului numai lapte, miere si conserve de peste. In ziua respectiva, sustinatorii rechinilor resusisera sa aduca voturi consistente, profitand si de linistea de mormant care se instalase in comuna. Orele treceau si rechinii deja se gandeau la succesul imbatatator care le-ar fi adus mai intai lauda temutului Rechin, iar mai apoi, functia de conducere in comuna. Dar cand mai erau numai doua ore de vot, o armata de oameni se indreapta catre centrul orasului calcand in picioare drumurile laturalnice cu praful ridicat pana la cer si parca prea putin incapatoare pentru a-i inghiti pe toti. Barbati cu mustata intoarsa, femei cu fuste strident colorate, iar in urma lor o mare de puradei cu ochii jucausi si par carliontat. Toti se indreptau in pas hotarat catre sectia de votare simtind ca acum si nu altcandva este momentul sa fie alaturi de primarul lor. Nu erau interesati nici de aur, nici de combinatiile marunte de partid, nici de meschinariile electorale, vroiau doar sa fie alaturi de sufletul comunei lor si i-ar fi fost aproape primarului indiferent de partidul din care acesta ar fi facut parte, caci omenia, cinstea, seriozitatea si priceperea nu au culoare politica. Acum era randul lor sa-si arate recunostinta fata de primar si o facusera cu prisosinta. In final, rezultatul alegerilor a fost unul zdrobitor in favoarea omului nostru care, ramas in fruntea comunei a reusit sa-si duca la bun sfarsit si alte proiecte pe care le incepuse. In cinstea acelei zile, localnicii au sadit in curtea primariei un brad, ca simbol al comuniunii dintre acestia si al luptei pentru dreptate. In ceea ce priveste rechinii, nu are rost sa insistam prea mult aupra lor intrucat, peste 4 ani se vor intoarce din nou, poate mai abili, poate mai puternici, dar niciodata mai legati intru spirit precum…tiganii si primarul lor.

“Cineva” (poveste la granita realitatii cu fictiunea)

Satul de o viata anosta, de platitudini si de lucruri de convenienta, Focsa se intinde pe patul sau denumit intr-un moment de autoironie “a lui Procust”. Asta pentru ca personajul in cauza simte constrangerile unei societati care genereaza omului iluzii inca de la o varsta frageda, pentru ca la maturitatea individului, aceeasi societate sa reteze elanurile acestuia, fortandu-l prin concretul salbatic cotidian sa functioneze doar intr-un cadru prestabilit, fara deraieri “ideologice”. Si Focsa adorme. Visul sau il poarta prin lume, prin locurile pe care ar fi vrut sa le viziteze dar care ii sunt inaccesibile datoria situatiei materiale precare, caci ambitiile sale depasesc cu mult propriile-i posibilitati. De la Oslo la Wellington si de la Tokyo in California strabate cu gandul cea ce micul sau orasel de provincie nu ii poate oferi: locuri exotice vazute ca aducatoare de fericire. Dar ce ii lipseste in primul rand lui Focsa este grandoarea, caci ar vrea sa aiba sentimentul ca nu este unul din multime, ci un “Cineva”, altul decat “<Cineva> care munceste 12 ore pe zi intr-o fabrica”, asa cum il necajesc dupa program colegii sai de munca. Iar lucrul acesta este tocmai unul din contradictiile provincialului care isi doreste sa respire aerul tare al unui oras ”imperial”, pentru ca odata ajuns acolo sa tanjeasca dupa farama de eternitate lasata in locul de unde a plecat. Dar la drept vorbind, lui Focsa ii lipsesc multe. I-ar fi placut sa nu caute in alte parti lucrurile dupa care ravneste ci sa le gaseasca si sa se bucure de ele la el acasa. Ar fi vrut ca in orasul sau sa existe un Luvru, sau macar un Ermitage care sa ii bucure dupa amiezile monotone in care de regula se plimba prin acelasi parc in care copacii, singurii confidenti, ii asculta capriciile cu o rabdare olimpiana. Iar in weekend-uri, lui Focsa i-ar fi placut sa…i-ar fi placut sa mearga la un meci de fotbal. Unul de prima divizie macar, nu o infruntare ce naste doar pasiuni judetene. Dar realitatea fotbalistica a orasului in care isi duce existenta nu este compatibila cu dorinta omului nostru caruia nu ii ramane decat sa suspine amar si sa regrete ca Providenta l-a harazit pe malurile Milcovului si nu ale Tamisei. Si ar mai fi vrut el multe. Sa vada ca in orasul sau lucrurile incep sa se “miste”, in sensul unei ‘europenizari’ radicale, nu printr-un conservatorism adept al politicii pasilor marunti. Dar se face dimineata si ceasul il trezeste pe Focsa la realitate. Urmeaza acelasi sacou, aceeasi slujba, aceleasi perspective lipsa. Pasii il poarta grabiti pe omul nostru catre locul de munca. Pe drum, Focsa intalneste pe cineva aflat intr-o situatie limita care il roaga sa ii intinda o mana de ajutor. Focsa, milos din fire, il ajuta pe cel aflat in necaz, cu riscul de a primi o serioasa reducere de salariu pentru intarziere din partea patronului sau intransigent. Recunostinta persoanei care ceruse ajutorul ii se citeste acesteia pe fata. Dar Focsa, absorbit de gandurile sale, abia reuseste sa schiteze un zambet dupa care da sa isi continue drumul. La despartire, strainul ii da omului nostru “Carticica unei singure fraze” dupa care ciudatul personaj dispare de parca nici nu ar fi existat facandu-l pe Focsa sa se intrebe daca este lucid sau inca viseaza. Dupa o clipa de ratacire isi revine in simtiri si baga de seama ca in mana are o carte in care era scrisa o singura fraza care se repeta pana la ultima fila. Citeste dupa care zambeste din nou. Un zambet cat pentru toti ani ce vor sa vina. “ADEVARATA AVENTURA NU E ATUNCI CAND FACI INCONJURUL LUMII, MERGAND DINTR-O CAPITALA INTR-ALTA, CI ATUNCI CAND DAI SENS VIETII PE CARE O AI, IN LOCUL IN CARE TE GASESTI”. Strainul , “un ilustru nimeni”, il facuse pe Focsa sa inteleaga ca a fi “ cineva “ inseamna scoaterea la lumina a “omului frumos” din fiecare ce stie ca inaintea gandurilor desarte ale zilei de maine mai exista si un timp al bucuriei care poarta numele de <AZI>.

Poveste de succes (despre sacrificiu)

Ma intreb cum as putea vorbi despre acest lucru fara a fi patetic. Sau mai rau , de un idealism ghebos… O sa ma limitez la a prezenta faptele asa cum imi place sa o fac de fiecare data cand incerc sa extrag sublimul din frumos: trecandu-le prin filtrul afectului, caci asa cum frumos spunea Pascal, ratiunea inimii e diferrita de ratiunea insasi. Ideea scenariului povestirii in cauza poate fi a fiecaruia dintre noi. Aceasta ii apartine insa lui Arnold. Vorbesc despre aceeasi persoana la care te gandesti tu pt ca un alt Arnold eu nu mai cunosc. Schwarzenegger, caci despre el este vorba. Omul acesta detine monopol pe acest nume transformat in brand. Inainte de a fi vedeta la Hollywood sau politicianul de anvergura de astazi, Arnold a fost un guru al culturismului. A practicat sportul asta cu o pasiune greu de imaginat, mergand deseori pana la sacrificiu, pana la atingerea limitelor fizice si psihice. Culturismul a fost prima sa dragoste si deopotriva trambulina care l-a propulsat in lumea show bizz-ului facand mai apoi din Arnold un personaj cu o enorma notorietate iar mai apoi cu o reputatie de invidiat. Un austriac de conditie modesta ajuns sa traiasca visul american in tara tuturor posibilitatilor. “Lucky bastard”…ar zice unii. Oare pot unii sa culeaga cu sacul roadele muncii lor si la urma sa invoce cu un relativ cinism ca au de toate doar pentru ca au muncit din greu !? Si veciunul de la doi munceste din greu, dar nu-mi amintesc sa-l fi vazut intr-o productie cinematografica de milioane de dolari spunand cu emfaza : “I’LL BE BACK” Atunci cum se face ca vecinul meu e pe santier, iar Arnold e …Arnold? Sa fie oare vorba despre un cost pe care trebuie sa-l platesti pt a a ajunge in top, sa fie vorba despre un sacrificiu pe care inevitabil trebuie sa il faci pt a te mentine sus odata ce a ai ajuns acolo, sa fie oare nevoie de o Ana a lui Manole bine tencuita la temelia fiecarei realizari trainice?…sacrificiu… Alaturand cuvantul sacrificiu de numele lui Arnold am ajuns la a pune astfel punctul pe i. O sala ticsita de fiare de forme si marimi neregulate. E dimineata si soarele patrunde vioi in incaperea cu suntete onomatopeice ale celor care se antreneaza incercand sa le imblanzeasca. Intr-un colt troneaza, caci asta e cuvantul, un titan coborat parca din povestirile lui Homer. Fizicul sau supradimensionat ce sfideaza genetica pune sub semnul intrebarii certitudinile stiintei: ne tragem din maimute sau din “Legendele Olimpului”? O simpla comparatie cu ceilalti din sala face sa se atinga apogeul in materie de disproportionalitate: un sequoia care nu isi gaseste locul printre atatea ferigi. Este nimeni altul decat Arnold care se antreneaza pt un nou titlu de Mister Univers. Mai sunt 2 saptamani pana la concurs si dupa un an de acumulari, trage tare pe ultima suta de metrii pentru a obtine forma ideala. Undeva in ceruri se aude un oftat. E a lui Michelangelo care pune sub semnul intrebarii creati-ai davidiana regretand ca nu a putut sculpta in secolul al XX-lea. Pentru Arnold a fost un an greu, zilele in sala si regimul alimentar sever au fost un tribut platit uneori cu sange la propriu. Stie ca, concurenta e acerba dar la fel de bine stie ca mentinand ritmul de pana acum nu poate scapa trofeul. Dar pentru asta are nevoie de toata concentrarea posibila. In fond, mai sunt doua saptamani si gandul unui nou succes il motiveaza pentru ultima repetare, cea mai grea. E aproape de sfarsitul sedintei de antrenament cand ii suna telefonul. Raspunde si in prima faza fata i se lumineaza…apoi, o grimasa adanca ii brazdeaza fata transpirata. La capatul celalalt, propria sa mama anunta moartea tatalui sau, cerandu-i sa ia primul avion spre Austria pentru a-si conduce parintele pe ultimul drum. Tacerea e de mormant, sudoarea se impreuneaza cu o lacrima ce se prelinge pe obraz. Launtrul e tunete si fulgere. La celalalt capat al firului se simte nevoia unei confirmari consolatoare care intarzie sa apara. “Nu o sa vin la inmormantare”, vine implacabilul raspuns din partea campionului. Ma intreb ce a stat in spatele acestei hotarari ?. O inima de piatra, o ambitie meschina de a castiga dupa formula machiavelica “scopul scuza mijloacele” sau poate o vointa de fier dublata de o viziune nietzcheniana a supraomului… Nu stiu care varianta e cea adevarata. Pot doar presupune. Poate ca e prima. Sau poate a doua. Poate ca Arnold nu e chiar atat de demn de a fi admirat, poate ca am gresit conturandu-i acasta imagine imaculata, mitizanta. Poate ca intradevar sunt un idealist incurabil iar Arnold un escroc sentimental. Tot ce stiu insa e ca omul acesta, dupa doua saptamani a ridicat trofeul Sandow destinat castigatorului deasuprea capului, fiind incoronat inca o data Mister Univers. Daca si-ar fi condus tatal pe ultimul drum, forma sa fizica s-ar fi prabusit ca un castel de nisip. Contactul cu mediul acela funebru ar fi reprezentat colapsul motivatiei sale de a lupta pentru titlu, iar munca istovitoare de un an de zile s-ar fi dus intr-o clipa pe apa sambetei. Punand in balanta lucrurile te gandesti ce este mai important: satisfactia atingerii unui ideal sau satisfactia de a sacrifica idealul pentru a fi alaturi de un parinte in clipa despartirii de cele lumesti? Cine il poate judeca? De cate ori ma gandesc la lucrul acesta imi vine in minte o imagine: Arnold in ovatiile publicului, cu trofeul deasuprea capului, dar cu mintea in ceruri, acolo unde cineva zambeste cu mandrie. Mai cred ca tatal sau nu l-ar fi iertat daca ar fi procedat altfel.

Omul-fiinta adaptabila

Istoria omenirii din cele mai vechi timpuri pana astazi este cea mai buna dovada a adaptabilitatii omului la mediu si la rigorile societatii in care s-a dezvoltat. Altfel nu se explica evolutia milenara a acestuia, de la stadiul de om al cavernelor la acela de programator in domeniul I.T. Timpurile se schimba, societatea la fel, totul este intr-o continua evolutie, omului neramanandu-i decat varianta adaptarii pentru a tine pasul cu tehnologia care, paradoxal, pare a o lua cu mult inaintea mintii umane care a conceput-o. Dupa principiul „iarna nu-i ca vara”, se constata de la o era la alta ca omul nou este diferit de cel vechi. … Oare s-o fi gandit vreodata omul primitiv, ca bata folosita in sens existential la rapunerea prazii ar putea reprezenta peste cateva mii de ani obiect de divertisment in cadrul unui joc pe care americanii l-au numit baseball? Iar forta motrice a acestor transfigurari nu este alta decat capacitate iesita din comun a omului de a se adapta vremurilor. Cand zic adaptabilitate ma refer la intreaga paleta de sensuri, caci poate exista adaptare la mediu, clima, stres, munca, efort, suferinta, etc. La roman, ca si in trecut, adaptabilitate tinde sa se exacerbeze luand mai degraba forma suportabilitatii, caci acesta are o predispozitie nativa de a vedea parea plina a paharului chiar si in iad, asa cum spunea Octavian Paler. Dar subiectul fara exemplu este nu doar ca nunta fara lautari, ci si ca teoria relativitatii fara celebrul exemplu dat de insusi autorul ei („Stai doua secunde cu mana pe o soba incinsa si o sa ti se para o vesnicie, stai o vesnicie langa o fata frumoasa si o sa ti se para doua secunde, asta e relativitatea”- Einstein). Asadar exemplul cu modesta intentionalitate humulesteana:

De obicei intre 6 si 9 septembrie racesc. …il vedeam cum se plimba prin casa si nu stia cum sa imi spuna. Eu tuseam de mama focului… Taicamiu de obicei in perioada 6-9 septembrie culege via, ca orice vrancean care se respecta. Cum ziceam, eu in perioada asta “racesc”… Dar inevitabilul s-a produs: “Bogdan, am nevoie de tine sa ma ajuti trei zile” Am afisat o fata binevoitoare desi as fi dat orice sa nu fiu selectionat in lotul largit de cules via. N-am putut sa il refuz. In fond sunt trei zile pe an cand omul are nevoie de mine. Plus ca ma mustra constiinta, “tuseam” ca un nenorocit, doar doar o-i scapa de ingrata sarcina . In cele din urma am mers. La fata locului 7 randuri de vie lungi ca niste zile de post. M-am apucat de treaba cu entuziasmul osanditului in drum spre esafod. Nu a trecut mai mult de jumatate de ora ca am si inceput sa dau semne de nervozitate. Cum altfel cand stai aplecat tot timpul si te intinzi dupa strugurele care parca iti zambeste cinic: “Daca ma rupi pe mine, <fratii> mei o sa ma razbune”. Si sau razbunat…, pentru nu se mai terminau. Erau peste tot. Strugurii sunt un cosmar de care nu mai scapi pana la capatul pamantului. Capatul pamantului la propriu. Atunci mi-am dat seama ca reusita consta in ma gandi la altceva in timp ce culeg. Un fel de iesire din corp, de dedublare, de metempsihoza. Si credeti-ma ca le-am incercat pe toate, lucruri pe care nu le-am inteles niciodata, dar pe care, in disperare de cauza acum eram dispus sa le incerc: mai intai yoga, iar cand asta si-a dovedit ineficienta am apelat la “strategia” calugarilor tibetani. Dupa un timp am observat ca toate acestea nu mai erau necesare. De ce? Pentru ca deja se formase automatismul de a culege si totul a mers struna pana la sfarsit. Se numeste adaptare. Iar atunci cand nu este insotita de continuitate provoaca spaime existentiale, caci nici 2009 nu este scutit de luna septembrie…