Nevoia de normalitate

Unii inclina sa creada ca toate lucrurile merg pe dos in tara asta. Altii nu inclina, sunt convinsi. Altii au ajuns sa defineasca normalitatea ca pe o stare caracterizata prin intamplarea raului cel mai mic dintre rele posibile, considerand, astfel, Binele drept o stare de fapt mai degraba teoretica sau, in cel mai bun caz, o reala excentricitate. Cine ii poate condamna pe acesti oameni pentru pesimismul generalizat? In fond, traim in tara in care ministrii delapideaza, spre disperarea majoritatii, iar Dan Diaconescu exaspereaza, spre aceeasi disperare, insa a minoritatii, din pacate. Dar sa stiti ca speranta catre ideea universala de normalitate exista. M-am convins ieri cand, dupa o parcare care l-ar fi intristat pe intructorul meu auto, am primit o amenda binemeritata, nu si binevenita. Si oricat de neavenit ar fi fost momentul cu pricina pentru finantele personale, marturisesc, desi mi-ar fi placut sa nu am motive sa o fac, ca a fost primul indiciu de normalitate al zilei in cauza. Avusesem parte, in prealabil, de un covor batut la 7 dimineata si de un deget mijlociu aratat dupa ce Loganul meu se dovedise, la o intersectie, mai putin sprinten decat un 4X4. Un al doilea moment de normalitate l-a reprezentat dialogul cu agentul de politie care era, de fapt, o agenta, dar si o “agenda” ce afisa, “pe ordinea de zi”, un tact si un bun simt nemaintalnite. Trebuie sa recunosc ca a fost una din cele mai inacantatoare discutii avute in ultimul timp, in ciuda posturii ingrate in care ma aflam. Dupa acesta experienta, nu sunt convins, dar inclin sa cred ca mitul cu politistii care intra intr-o librarie doar atunci cand ploua, nu prea mai sta in picioare. Asta nu poate insemna decat un pas catre normalitate. Politia nu mai e militie, domnilor! Sper, in acelasi timp, sa nu fi intalnit exceptia de la regula…

Domnul Nache

(portretul romanului autentic)

Il vad uneori, din masina, cum goneste pe strada tinand in mana o geanta ce cotrasteaza cu statura sa impunatoare, de om nestrain de educarea trupului sau care pastreaza si la respectabila varsta de mai bine de 60 de ani, o suplete de invidiat. La cei aproape doi metri pe care ii are, domnul Nache, profesor de meserie, pare un Gulliver ratacit printre staturile mai putin generoase care misuna in jurul lui. Dascalul este un “domn Trandafir” modern, o sinteza a valorilor traditionale cu dreapta masura in judecarea realitatilor actuale, atat din scoala, cat si din viata. Cand vine vara, acesta isi lasa vocatia de pedagog “la garderoba”, asa cum acestuia ii place sa spuna si imbraca straiele de agricultor, punand cu strasnicie mana pe sapa, caci domnului Nache ii place sa umple masa cu roadele munci sale, nu ale altora. Cand vorbeste despre plug, despre prasit, despre taranul din el, domnul Nache o face cu atata insufletire si haz de mucalit de iti este mai mare dragul sa il asculti. Dar acesta doar “imprumuta” din calitatile taranului roman autentic. Caci pe langa onestitatea, intelepciunea si puterea de munca specifice omului satului, domnul Nache este, mai degraba, un domn, un belfer, paradoxal, in sensul cel mai lipsit de ostentatie cu putinta. Existenta lui pare croita la intersectia transhumantei cu pragmatismul veacului nostru, dascalul doar purtand in sine profunzimea satului romanesc, dar comportamentul sau lasa impresia unui aristocrat in toata regula. Domnului Nache ii place sa manance pe saturate si sa bea dintr-o inghititura un pahar cu vin rosu, dupa festin, insa fara a depasi vreodata masura. Acesta rupe painea cu nesat, nu cu ifose de cucoana simandicoasa, convins, dupa cum spune ca “ziua e lunga pana diseara”. Domnului Nache nu ii place sa umble cu fofarlica sau cu ocaua mica, este corect, mai cu seama atunci cand altii au de patimit. Atat ii trebuie cuiva sa fie lipsit de bunacuviinta la adresa altcuiva ca isi gaseste in domnul Nache un adversar neimpacat. Acesta sare negresit in apararea invinuitului aflat in dizgratie, “tunand” ca din senin, insa nu cu patima, ci cu vorba dulce, izvorata din sufletul lui care, desi tabacit de incercarile vietii, si-a pastrat bunatatea si veselia, in ciuda ochilor uneori tristi si melancolici care ii tradeaza o taina ce o poarta cateodata cu sine. Caci domnul Nache, pe cat de muntos si de bine legat ii este trupul, pe atat de sensibil si delicat este in abisul fiintei sale, insa nu ar lasa sa se vada asta pentru nimic in lume, doar nu este el omul care sa se planga de ceva. Ii place viata prea mult pentru a face asta. Niciodata nu ar putea, in ciuda stilului sau direct, sa supere, cu intentie, pe cineva cu vreo vorba. Domnul Nache nu ii spune preotului din scoala “parinte”, la fel cum fac toti ceilalti din cancelarie, ii spune “popa”, insa nu din fronda sau pentru ca ar nesocoti credinta, ci pentru ca termenul ii este mai apropiat inimii si acceptiunii sale despre ceea ce inseamna religia. Ca domnul Nache nu pleaca de acasa fara a face semnul Crucii, toata lumea o stie, iar cand se aseaza la masa, asisderea. O singura data l-am vazut insa nervos, atunci cand cineva a incercat sa-l imbrobodeasca, in legatura cu existenta lui Dumnezeu, argumentand savant in sensul unui ateism rece. Domnul Nache l-a ascultat cat l-a ascultat dupa care i-a taiat-o scurt, asemenea romanului autentic ce inghite nesocotintele la adresa sa, dar nu si la adresa sacrului din sine. ”Eu judec credinta, nu cu inima sau cu gandirea, ci cu toata fiinta”, i-a zis acesta omului in cauza, dupa care a parasit incaperea, caci nu vroia sa ii vada lumea fata tremuranda, consecinta a invadarii, fara tact, a credintelor sale intime. Cand s-a intors, mai degraba suspectai cocosul ca face oua decat vreo urma de remuscare din partea dascalului la adresa interlecutorului de pana atunci. Acesta este este domnul Nache, un roman autentic si un adevarat model pentru cei care vor sa ii calce pe urme. Si cate-ar mai fi de spus…

Elogiul Dragostei

Dragostea e romantismul punerii in practica a urmatorului scenariu: el vrea sa faca totul pentru ea, insa, sfarseste prin a face totul…pe dos. Dragostea e un paradox: nu merita sa lupti daca stii ca nu o poti avea deplina, dar se cuvine sa te tarasti daca apreciezi ca merita sa o impartasesti macar pe sfert. Dragostea nu e nici macar un paradox. Poate fi orice, atata timp cat acel “orice” are legatura cu verbul “a iubi” care, la randul lui, se revendica de la chestia aia minunata care se intampla intre doi oameni de sexe diferite. Dragostea e o portocala! Conditia, insa, este ca ambilor sa le placa citricele. Dragostea e marul al mai mare pe care el i-l ofera ei dupa ce umanul din sine il ispiteste sa muste el primul. Dragoste e atunci cand el, la rugamintea ei, gateste o portie de cartofi prajiti la miezul noptii, chiar si bolborosind. Dragostea e chestia aia banala de 5 lei pe care el i-o cumpara ei dupa ce bate magazinele timp de cateva ore. Tristetea ca nu ii poti lua ceva mai scump si mai frumos, cautarea in sine precum si sufletul pus in a-l gasi fac lucrul cumparat nepretuit. Dragostea e atunci cand amandurora nu le este frica de viitor, atat timp cat se tin de mana. Dragostea e vanataia lui pricinuita de gardul prea inalt care adapostea floarea ei preferata. Dragostea e mana ei peste mana lui atunci cand se simte nedreptatit. Dragostea e singurul joc din lume unde doi pot urca pe cea mai inalta treapta a podiumului. Dragostea e atunci cand fericirea de pe chipul ei il face pe el sa isi sune seful si sa ii spuna: “Buna ziua! Stiti ce? Macar sunt un <incompetent> fericit !” Dragostea e atunci cand el este distrat si uita ceea ce ea ii spune la cinci secunde dupa ce aceasta i-a zis, tot dragoste fiind si scuzele lui cerute in urmatoarele doua ore. Dragoste e atunci cand capul ei se odihneste pe umarul lui. Dragostea e atunci cand, ascuns dupa perdea, el ii vede zambetul ei in momentul in care aceasta citeste biletul cu versurile lui scrise cu suflet, dar despre care el insusi este constient ca sunt scrise <cu mana stanga>. Dragostea e fericirea de a fi impreuna la bine si puterea de a depasi greutatile in doi. Dragoste mai e atunci cand amandoi cred ca “sentimentele platonice” sunt doua orase undeva in Extremul Orient.

Dragostea inseamna incredere. Dragostea e atunci cand zambesti, atunci cand speri, atunci cand plangi, atunci cand esti recunoscator, atunci cand lasi de la tine, atunci cand ierti si atunci cand faci sacrificii. Dragostea e acel ceva care izvorasete nu din creier, nici macar din inima, ci din toata fiinta. Si poate mai mult decat toate, dragostea e atunci cand, ducandu-te la prietena ta si incercand sa ii spui ce simti pentru ea, convins ca o pacalesti cu definitiile citite de la un nebun in ziar, o privesti in ochii si, balbaindu-te pret de cateva secunde, o faci sa rada dupa ce ii spui ca, totusi, nu poti exprima in cuvinte ceea ce simti. Apoi singur te minunezi cum e posibil sa fi uitat… tot.

Unde mai evadam?

Unde mai evadam in zilele acestea? Intrebarea nu este, cum s-ar putea crede, punctul culminant al unei discutii intre doi detinuti care isi fac planuri catre orizonturi deslantuite la o partida de table. E vorba mai degraba de o nevoie tot mai accentuata a zilelor noastre, aceea de a evada, fie si pentru cateva clipe, din realitatea cotidiana fata de care manifestam, asa cum spune Churchill, sentimentul de “satulpanaingatism”. Evadarile din rutina cotidiana au de regula la baza trei criterii fundamentale, fiind puse in aplicare in functie de buget, de scop si, varianta ideala, de ambele. Cei care au un buget neafectat de prabusirile de pe Wall Street prefera ca evadare destinatiile exotice in care se pot plimba linistiti la amiaza, cu dromaderul sau camila, pentru ca, mai pe seara, sa schieze pe partia cu zapada artificiala din incinta unui Mall mesopotamian cu profitul mai mare decat PIB-ul unei tari din Africa Centrala. Cei care isi raporteaza veniturile la Bursa de la Bucuresti, ori evadeaza la Paris, Londra sau Milano, ori raman intre patru pereti inciudati ca au muncit o viata intreaga si nu au bani decat de o insula periferica in Pacific, cu vecini care au defectul de a nu semana nici in ruptul capului cu Madona sau 50 Cent. De partea cealalta, a celor cu o viata lipsita de grija incarcarii memoriei cu cifrul de la seif, evadarile sunt categorisite in functie de scopul lor: de relaxare, de refulare si de…visare. Evadarea cu scop de deconectare e atunci cand iti pui castile pe urechi si asculti muzica favorita, cu intentia vadita de a te lasa dus de valul, nu al marii sau al sentimentelor si gandurilor proprii, ci ale altora transmise prin intermediul decibelilor. Evadarea ca refulare e atunci cand, spre exemplu, asternem pe o foaie gandurile negative de peste zi, pentru ca, observandu-le negru pe alb sa putem concluziona cu detasare: ”Sunt mai destept cand scriu decat atunci cand vorbesc. Pentru atat lucru imi facui atatea griji !?” In ceea ce priveste categoria evadatilor onirici, acestia, prin visare, joaca practic la doua capete: nu doar ca isi imagineaza cum beau cocktail-uri la umbra unui palmier, dar se bucura si de oportunitatea de a nu plati nici o letcaie pentru consumatie. In fond, e visul lor si pot face ce vor… Despre cei care se incadreaza in ultimul criteriu, cel al evadatilor care au si buget si scop nu are rost sa mai discutam, intrucat nici ei nu vorbesc despre noi, preferand in schimb sa asculte muzica sau sa citeasca o carte buna pe Copacabana. In ceea ce ma priveste, tocamai am “evadat” in incercarea de a scrie un text care chiar daca nu spune mare lucru, are macar intentia de a va “fura” un zambet. Si ca sa spun totusi ceva, acum, pe ultima suta de metrii, cu riscul de a da cu oistea in gard si de a va strica tot cheful, as spune ca ar fi de preferat, pe cat se poate, sa nu evadam in vicii. Va doresc o zi insorita, atat la propriu, cat si la figurat !

Polemici cordiale: Stiinta vs. Religie (Adevarul)

ADEVARUL. „Vrei adevarul? Nu poti face fata acestuia” spunea Jack Nicholson in filmul „A few good men”. Ce-o fi vrut sa spuna cu asta renumitul actor? Oare vorba lui nu poate fi interpretata si ca o sugestie vizavi de imposibilitatea atingerii adevarului absolut? Cei care si-au pierdut mintile prinsi in meandrele gandirii in incercarea de a atinge absolutul sunt cea mai buna dovada a acestei imposibilitati. Sau poate aceeasi vorba este cu trimitere la inteleapta cugetare a lui Solomon care zicea despre tot ce poarta amprenta omenescului ca: ”Totul este desertaciune.” Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon si altii ca ei au reprezentat adevarul epocii lor, dar ce mai inseamna ei astazi? Adevarurile in numele carora acestia s-au ridicat spre a-si legitima actiunile s-au prefacut in fum, dovedind ca si cele mai marete idealuri nu sunt altceva decat desertaciune. Dar ce adevar este acela care suporta „adevaruri”? Asadar, exista adevar absolut si „adevaruri”, ultimele rodul propriei noastre subiectivitati. Daca e sa vorbim de „adevaruri” fiecare om al planetei Pamant detine propriul sau adevar? Macar de ar fi asa. Dar cum firea omului e una instabila, inconsecventa cu sine, adevarurile se pot schimba de la o secunda la alta influentate fiind de o multitudine de factori: interese, vremuri, moda, etc. Si totusi unde este adevarul? Stiinta si religia, de pe pozitii diferite si arareori complementare, au inceract din totdeauna sa aduca raspunsul. Michelson si Morley, doi fizicieni care care prin experimentul care le poarta numele au stat la baza descoperirii teoriei relativitatii de catre Einstein au intuit foarte bine atunci cand au spus ca nu putem avea o opinie obiectiva in legatura cu ceva atata timp cat privim acel ceva din cadrul unui sistem, fie el politic, economic sau de alta natura. Concluzia? Toate ideologiile, daca este sa ne referim doar la ele, sunt trecatoare si odata cu ele adevarul in numele caruia acestea s-au ridicat. O concluzie obiectiva am putea trage doar in momentul in care am vorbi despre un lucru pamantean de undeva din afara galaxiei noastre cea ce este practic imposibil. Atunci unde este adevarul? Il puetm gasi in rigoarea stiintei? Poate da stiinta o formula matematica prin aplicarea careia sa rezulte adevarul infailibil? Un „nebun” al sfarsitului de secol 15 spunea ca Pamantul este rotund uimind o lume intreaga cu indrazneala sa de a avansa o astfel de idee impotriva lumii intregi. Si a avut dreptate. Este adevarul sau infailibil? Da. Dar pana cand? Probabil pana in momentul in care un alt „nebun” prieten cu stiinta va revolutiona totul demosntrand ca retina noastra percepe rotunjimea acolo unde de fapt am avea de a face cu forme hexagonale, de exemplu. Asadar unde e adevarul? Sa fie oare religia mai in masura sa ne dea un raspuns la aceasta intrebare? Dostoievski spunea: “Daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este inafara adevarului si ca de fapt adevarul este inafara lui Hristos, mai bine as ramane cu Hristos decat cu adevarul”. Uimitoare aceasta devotiune a scriitorului rus despre care se stie ca ar fi dorit scrierea vietii Adevarului sau – Iisus. Nu a mai apucat, moartea sa probabil lipsind omenirea de cea de-a cincea Evanghelie, asa cum spune Steinhardt. La polul opus se gaseste Tolstoi, fratele intru condei al lui Dostoievski care, desi dobandise la varsta senectutii credinta in cele sfinte, nu putea fi alaturi de Iisus daca nu ar fi avut certitudinea, cat poate fi vorba despre acest lucru in credinta, ca adevarul e totuna cu Hristos. Dostoievski imbratiseaza astfel Adevarul prin „Crede si nu cerceta” pe cand Tolstoi, desi marturisitorul aceluiasi Adevar, alege calea convingerii semirationale.
Cuvantul „adevar” apare in text aproape obsesiv. In ciuda convingerilor mele pot spune ca am ajuns la concluzia pe care Socrate o afirma candva: „Stiu ca nu stiu nimic”. Motiv pt care cred ca o sa caut in alta parte <adevarul>. Si cred ca o sa incep cu chioscurile de ziare…

Ps: Si totusi Dostoievski…

Onomastica, bat-o vina…

@ TELEFONUL DIN 16 Acum trei ani, in apropierea zilei de 16 ianuarie am tinut, ca in fiecare an de altfel, sa ii spun tatalui meu la multi ani. Cunoscandu-l a uita era echivalentul unei catastrofe de moment. Problema a fost ca ma ghidam dupa telefonul meu a carei data era decalata cu o zi. Imi amintesc ca in ziua de 16 (15 dupa mine), la ora 23 si 45 de minute, sarbatoritul ma suna si imi spune scurt si cuprinzator, pe un ton mai mult hatru decat incriminatoriu : “Mai ai un sfert de ora sa ma suni si sa imi spui la multi ani”. Nu imi amintesc sa fi fost vreodata mai derutat ca atunci. L-am sunat incurcat in timpul ramas la dispozitie incercand sa-i explic ce se intamplase. In explicatia mea tumultoasa si sofista am uitat insa un singur lucru: sa ii spun totusi un “la multi ani!” …

@ “VECHI PRIETENI” Acum cateva luni am fost la petrecerea aniversara a unui bun amic. Odata ajuns am inceput cu totii sa mancam, sa bem si sa glumim. Cu alte cuvinte, sa ne simtim bine ca intre prieteni. La un moment dat sarbatoritului ii suna telefonul. Fata i se lumineaza de bucuria apelui. “Aaaaaa este prietenul meu bun din liceu, Mihai, cel de la care nu am mai auzit nici o veste in ultimii 4 ani. Si-a amintit de ziua mea…” exclama prietenul meu placut surprins si vizibil emotionat. Apoi paraseste incaperea spre a discuta la adapost de zgomotele din bucataria in care se desfasurau ostilitatile. Ostilitati care, avand in vedere atmosfera degajata, doar ostilitati nu erau. Peste 10 minute sarbatoritul se intoarce cu o fata plouata, zicand deziluzionat: “Prietenul Mihai…aflase ca stau in Focsani si, fiind in localiate, ma sunase sa ii spun pana la ce ora tine deschis in Carrfour…”. Nepotrivita si incredibila coincidenta, nu?

Tache, Ianche…

Fusei la teatru. La “Tache , Ianche si Cadar”. E povestea a trei prieteni , un roman, un evreu si un turc. Primii doi, Tache si Ianche, romanul si evreul, stateau casa in casa fiind, dincolo de certurile lor, niste prieteni la catarama. Romanul si evreul… Povestea lor m-a facut sa imi pun intrebarea “Cum a fost posibil?” Cum a fost oare posibila existenta in constitutia Romaniei din 1866 a unui articol 7 discriminatoriu pe motive religioasea la adresa evreilor, cum a fost posibila o rascoala in 1907 depsre care se stie ca a avut ca intriga neinelegerile dintre romani si evrei, chiar daca rostul ei ulterior a fost altul, cum a fost posibila o perioada interbelica plina de un nationalism exagerbat, in care antisemitismul a atins cele mai inalte culmi? Mai mult decat atat, cum au fost posibile actiunile maresalului Antonescu, cu bunele si cu relele sale, vizavi de evrei? Una peste alta, cum a fost posibila atata dusmanie intre roamani si evrei? Sunt sigur ca explicatii istorice au fost, sunt si vor mai fi, dar explicatiile nu tin loc de vina de a nu fi gasit o forma de comunicare din care sa rezulte toleranta intre celor doua natii. Dincolo de naravurile proprii ambelor popoare, de ce istoria relatiilor romano-evreiesti a fost inmuiata in sange si nu a putut fi povestea amicala a lui Tache si a lui Ianche? Evrei din Romania nu au fost niste victime, nici romanii niste tortionari, ba cred ca ambele popoare au suferit de pe urma deciziilor smintite ale unor oameni fara patrie, mama si Dumnezeu care au alimentat tot timpul aceste animozitati care in timp au luat forma unor clisee. Ma gandesc ca e bine sa reamintim lucrurile acestea pentru ca, doar invatand din greseli nu le vom mai repeta vreodata. In piesa jucata sambata la teatrul Pastia, baiatul lui Tache urma sa se casatoreasca cu fata lui Ianche si viitorii socrii se intrebau ce o sa fie copilul amorezatilor, roman sau evreu? Raspunsul dat de catre cei doi indragostiti nu a fost nici unul, nici celalalt, ci un al treilea: acela ca va fi OM. In ciuda faptului ca aceasta idee ar putea fi luata drept globalizanta sau de factura international-socialista cred ca a fi om inainte de toate este cel mai important lucru dintre cate exista. Probabil cand vom inceta sa consideram patetice aceste lucruri vom reusi sa progresam cu adevarat.

Adevarul spus pe jumatate

Intro: “Esti cel mai comic om din lume in primul sfert de ora de discutie”, imi spunea un vechi prieten in urma cu multi ani.

Adevarul spus pe jumatate este un narav dintre cele mai parsive. Un astfel de adevar, injumatatit si prezentat selectiv este propriu verbului “a oculta” si este chiar mai nociv decat o minciuna sadea. Aceasta din urma, oricat de blamabila ar fi, tot isi pastreaza, daca am putea spune asa, o bruma de demnitate, atata timp cat este spusa in fata cu o adiere de remuscare si fara sa aiba pretentii de grandoare. Pe cand, adevarul spus pe jumatate necesita operatiunui mintale perverse, din prea plinul adevarului fiind extrase si transmise doar acele elemente apte de a ne pune intr-o lumina favorabila, „detaliile” incriminatoare fiind trecute astfel sub tacere, din cauza unei amnezii autoimpuse. Acesta este si motivul pentru care un astfel de adevar injumatatit cu greu poate fi numit adevar deoarce redarera unei realitati macar cu intentie de obiectivitate presupune mai ales o constiinta, inexistenta atunci cand adevarul este deformat voit in functie de interes. Sunt convins ca va amintiti cu totii manualele de istorie care ne-au invatat cum getii erau „Cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, conform relatarii lui Herodot. Cea ce autorii acelorasi manuale omit e adevarul adevarat, necosmetizat si neflatant pe alocuri pentru ca relatarea completa a Parintelui Istoriei despre stramosii nostrii suna de fapt cam asa: “Getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. La ei, trandavia este un lucru foarte ales, in vreme ce munca campului e indeletnicirea cea mai umilitoare; a trai de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viata”. Ma intreb daca exista vrun caz in care ar putea fi de preferat un adevar spus pe jumatate. Ma gandesc ca am putea apela la acest lucru doar atunci cand exista riscul unei schilodiri sufletesti prin zicerea intregului adevar. In rest, imi este greu sa cred ca adevarul spus pe jumatate poate cere clementa prin reclamarea unor circumstante atenuante.

Extro: A…”uitasem”, de fapt prietenul meu spusese despre mine cam asa: “Esti cel mai comic om din lume in primul sfert de ora de discutie apoi, in restul zilei, esti cel mai plictisitor din galaxia Calea Lactee” Mmm…bine ca esti tu savuros…

Politicianul roman si adevarul

Despre politicianul roman si adevar. Conjunctia „si” este folosita in cazul de fata ca si paravan pentru a nu se isca animozitati suplimentare intre cele doua concepte care prin apropiere ar putea sa se schilodeasca ideologic: adevarul si minciuna. De ce spun asta? Pentru ca in mentalul colectiv, politicianul roman este asimilat celebrului personaj de poveste, Pinochio. Si nu unuia oarecare, ci unui Pinochio echipat hi tech in materie de…ocolit adevarul. Riscul imediat al coabitarii poarta in poarta a politicianului roman cu adevarul il reprezinta nasterea unui exemplar hibrid, jumatate absent, precum adevarul zilelor noastre si jumatate abstract, precum politicianul care incearca sa ne duca cu zaharelul.(Sau invers) Pe aceasta progenitura hibrida nascuta la intretaierea a doua concepte aparent ireconciliabile mi-l imaginez spunand cu emfaza celebra replica a lui Al Pacino din filmul Scarface: „Eu spun intotdeauna adevarul…chiar si atunci cand mint”. Acum doua seri priveam la televizor o emisiune pe teme politice. Moderatorul il rugase in repetate randuri pe politicianul invitat sa dea un singur nume in legatura cu o afirmatie pe care acesta o facuse inainte cu multa convingere si cu un presupus simt de raspundere. Raspunsul invitatului a fost unul de…isprava, eufemistic vorbind: „Un nume? Pai de 10 ani vorbesc de lucrurile astea, de 10 ani”. Departe de mine gandul de a judeca prestanta altora, chiar daca alegandu-i pe cei in cauza as fi indreptatit macar sa am o opinie in legatura cu aceasta, dar nici nu vreau sa imi imaginez substanta discursului politicianului respectiv de-a lungul atator ani daca proba barbatiei politice a fost trecuta printr-o expresie de genul celei de mai sus. Ps: Demistificand as spune ca este o greseala sa vorbim de politicieni doar in termeni depreciativi. Macar de dragul celor care, nu ca ar fi niste fiinte ingenue fata de care trebuie sa aratam o crestineasca intelegere, ci pentru ca, cel putin, nu pot fi banuiti de rele intentii. In fond, fiecare padure are uscaciunile ei, problema majora fiind sa nu se inverseze raportul numeric intre „copaci” si „scaietii atrofiati” din jurul lor. De ce spun asta? Pentru ca nu cred intr-o societate condusa de niste „Robespierri” incoruptibili care sa stea peste program pentru binele tarii. Puterea corupe iar sistemul este facut de asa natura incat sa nu te poti opune curentului. De aceea sunt adeptul raului cel mai mic. Pentru ca raul din politica oricum o sa existe, la fel si in societate, la fel in oricare alt domeniu de activitate. Cel putin atata timp cat politica o sa fie facuta de oameni si nu de softuri ultraperformante. Onest ma gandesc ca ar fi sa nu stigmatizam de-a valma ci sa izolam raul si eventual, noi, opinia publica sa-l aratam cu degetul atunci cand, in locul unei afirmatii barbatesti se prefera cea mai goala de continut propozitie pe care am auzit-o…in ultimii 10 ani.

Generatii, mentalitati si dreptul la opinie

Octavian Paler spunea ca intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile este o linie de demarcatie extrem de sensibila. Opinia regretatului scriitor se potriveste de minune discutiei la care am asistat acum cateva zile, nu ca participant direct ci ca martor. Dialogul a insemnat o confruntare intre generatii, dar mai cu seama intre doua mentalitati. Protagonistii respectivei discutii au fost un domn trecut bine de prima tinerete si un tanar de 23 de ani. Subiectul era concentrat in intrebarea pe care orice roman si-a pus-o macar o data in ultimii aproape 20 de ani: cand era mai bine, inainte sau dupa ’89? Nu raspunsul este relevant in cazul de fata, ci atitudinile. Dialogul, construit in prima faza onest, argumentativ de ambele parti a intrat in declin in momentul in care unul dintre “combatanti”, cel in varsta, crezand ca are un anumit ascendant asuprea interlocutorului sau s-a suparat pe motiv ca acesta din urma refuza sa-si insuseasca punctual de vedere care i se prezentase. Ca urmare, domnul in varsta la expediat pe tanar cu o fraza de genul: ”Dar pana la urma, de unde stii tu mai, ai trait tu atunci sa stii mai bine ca mine?” Ascendentul de care vorbisem era tocmai faptul ca domnul in varsta traise evenimentele, motiv pentru care, conform spuselor acesuia era mai in masura sa vorbeasca. Si avea dreptate. Una e sa vorbesti despre comunism avand spre exemplu experienta unui pistol la tampla si alta e sa faci acelasi lucru din confortul unei canapele de piele, semn al prosperitatii capitaliste. Nu mai spun de faptul ca varstnicul traise in ambele perioade in timp ce junele doar in cea postrevolutionara. Cred ca afirmatia omului in varsta a fost una justa, acesta fiind mai indraptatit sa vorbeasca, nu insa sa aiba si dreptate cu orice pret ! Raspunsul tanarului a fost genial, in prima faza putand fi suspectat si de o farama de smecherie specifica romanului, dar prin completarea ulterioara cred ca s-a incadrat in singurele limite care conteaza, cele ale bunului simt: ”Nu, nu am apucat acele vremuri, dar nici pe cele ale lui Stefan cel Mare, iar acest ultim lucru nu ma impiedica sa am totusi o idee in legatura cu lupta de la Podul Inalt. Nu sunt sunt in masura sa emit judecati de masura asa cum cred ca sunteti indreptatit, dar am dreptul sa stiu si a am o opinie”

Ps: Nu ma aflu printre cei care considera ca tot ce este vechi este sinonim cu regresul iar tot ce poarta amprenta noului poate fi echivalat cu evolutia. Mai mult decat atat cred ca antagonismul vechi, rau – nou, bun este o imensa prejudecata. Pentru cei care considera altfel nu fac decat sa constat o evidenta, aceea a existentei unor batrani cu mintea mult mai aerisita decat cea a unor tineri, dar si a tinerilor imbatraniti prin ideile lor inainte de vreme. Consider de aur vorba care spune ca “Cine nu are batrani sa isi cumpere” si tot legat de acest lucru cred ca un om modern nu este altceva decat un traditionalist care are ceva in plus din motive ce tin de sansa de a se fi nascut mai tarziu. E firesc atunci cand intalnim “ceva in plus” la un tanar si de inteles atunci cand acelasi “ceva in plus” lipseste la un om mai in varsta.